Cernobîl, după 32 de ani: Pompei al secolului 20, cauzat de incompetență

Explozia de la Cernobîl rămâne în continuare cea mai mare catastrofă nucleară din istorie. Numărul celor uciși a fost mai mic decât s-ar fi așteptat specialiștii. Urmările dezastrului nuclear au făcut însă mii de victime. Efectele radiațiilor se mai resimt și astăzi.

Atunci când auzi sau citești dezastru nuclear, cel mai probabil te gândești întâi la Cernobîl. Această localitate a devenit, practic, sinonimă cu toate efectele catastrogale ale experimentelor nucleare.

Chiar dacă ai fost contemporan cu dramaticul eveniment sau te-ai născut mai apoi, cu siguranță știi câte ceva despre acel accident care a produs o teamă profundă față tot ce înseamnă radioactivitate.

Cine a fost responsabil de tragedia de la Cernobîl

Dezastrul a avut loc în urmă cu 32 de ani, pe teritoriul actualei Ucraine, pe atunci, aflată în componența Uniunii Sovietice. În dimineața zilei de 26 aprilie 1986, reactorul 4 de la centrala nucleară de la Cernobîl a explodat. În urma deflagrației, 50 de tone de combustibil nuclear a fost aruncat în atmosferă, afectând instantaneu orice ființă din perimetrul reactorului.

Mulți cercetători ai dezastrului de la Cernobîl tind să arunce o bună parte din vină în cârca unui singur om – Anatoli Diatlov, inginerul șef-adjunct, care a fost de serviciu în acea noaptea fatală.

Diatlov a fost considerat unul dintre cei mai buni ingineri nucleari din Uniunea Sovietică, dar și un om devotat cauzei comuniste, omul partidului, cum se spunea la acea vreme. Implicit, avea o fire dură și năravul de a considera că el le știe pe toate și nu suporta insubordanarea, nici atunci când ordinele erau greșite.

În noaptea de 25 spre 26 aprilie, au ieșit la suprafață disfuncționalitățile din sistemul comunist și defecțiunea de la reactorul 4 al centralei, de care nimeni nu avea habar.

Cum s-a produs accidentul nuclear

Datele care au fost dezvăluite abia în urmă cu câțiva ani, arată că acest reactor a fost construit rapid, prin celebra metodă comunistă – fă rapid ceea ce faci, nu contează cum îl faci, numai fă-l, iar recompensele vor fi pe măsură. Pentru că reactorul a fost finalizat mai repde decât ar fi trebuit, nu au mai fost efectuate inspecții, iar avertismentele celor care arătau că centrala prezenta defecte de construcție periculoase, au fost ignorate.

În mod ironic sau nu, accidentul s-a produs în urma unui test de siguranță. Diatlov, care aspira la o promovare pe linie de partid și în carieră, a făcut exces de zel și le-a cerut celor din sala de control a reactorului să încerce un experiment sinucigaș, la cererea Autorității Ruse pentru Energie Atomică.

Cei din această instituție încă se temeau de un atac din partea SUA (să nu uităm că ne aflam spre sfârșitul Războiului Rece). Dacă SUA ar fi atacat, prima țintă ar fi fost centrala. Sovieticii doreau să vadă dacă își pot continua activitatea cu sistemul de răcire a reactorului la minimum, pentru a face economie.

Dar când lucrezi cu elemente radioactive, trebuie să uiți de economie. Însă siguranța a fost pe planul al doilea, iar Diatlov a forțat nota, deși subalternii lui din acea tură de noapte au încercat să se împotrivească.

Conform procedurii, puterea reactorului trebuie să fie între 700 și 1.000 MW, în timpul testului de siguranță, Diatlov a vrut să se facă testul la doar 200 MW, pentru a păstra apa de răcire care împiedică supraîncălzirea reactorului. El credea că riscurile sunt minime, dar a însemnat o condamnare la moarte pentru cei din centrală și la chinuri pentru cei care au supraviețuit.

Presiunea aburului din reactor n-a mai putut fi ținutăs ub control, astfel că 50 de bare de combustibil radioactiv au fost distruse în momentul exploziei. Reactorul a fost ca un vulcan activ care a erupt. Problema e că oamenii din sala de control, inclusiv Diatlov, n-au știut inițial ce s-a întâmplat.

Doar au simțit un scurt seism (produs de explozie). Alarmele indicau că era osituație critică. Unul dintre experți a crezut că problema era la sistemul de degazare, iar când a acționat un comutator pentru remedierea problemei, s-a produs a doua explozie. A avut loc o reacție chimică în lanț, iar ceea ce ar fi trebuit să diminueze presiunea, a accelerat-o.

Explozia radioactivă de la Cernobîl, de 10 ori mai puternică decât cea de la Hiroshima

Răbufnirea chimică a fost atât de puternică, încât a distrus instantaneu capacul reactorului gros de 15 metri și greu de 500 de tone. Reactorul a acționat până la sosirea pompierilor ca o torță ce ardea cu substanțe radioactive, gaze invizibile, de care nimeni nu a fost conștient, nici chiar muncitorii. Au fost aruncate în atmosferă 50 de tone de combustibil nuclear, de zece ori mai puternic decât suflul de la Hiroshima.

Alte 700 de tone de grafit radioactiv au fost împrăștiate în juruluzinei. Gazele toxice au răspândit un miros ciudat, care-ți lăsau un gust metalic, ca ozonul după furtuna de tunete. Era radiație, cea mai mare concentrație din câte s-a văzut și era împrăștiată în mediul înconjurător și nimeni n-a putut face nimic pentru a-l stopa.

Nu toți cei din uzină au murit pe loc în urma accidentului. Unii au trăit ani la rând după tragedie, dar cu toții au suferit de pe urma radiațiilor.

Radioactivitatea s-a extins în Belarus, apoi până în centrul Europei și chiar spre vest. Azi, specialiștii spun că norul radioactiv a fost purtat în atmosferă până în Americi. Oamenii din Pripiat, orășelul aflat la doar un kilometru și jumătate de Cernobîl au fost evacuați abia pe 27 aprilie, când li s-a comunicat că zona e puternic afectată de radiații.

Evacuarea celor peste 100.000 de persoane a durat o săptămână, timp suficient ăn care toți au fost atinși de toxine.

Efectele Cernobîl în România

Sovieticii au ținut secret accidentul de la Cernobîl. Suedezii au fost primii care au dezvăluit la nivel internațional dezastrul din URSS, după ce au efectuat măsurători ale nivelului de iod din atmosferă. Suedia a fost și ea afectată de norul radioactiv.

Când, într-un final, a fost anunțat și Nicolae Ceaușescu și nomenclatura comunistă, n-au divulgat nici ei toate detaliile, pentru a nu panica populația. Dar anunțul produsese deja o teamă genrală, iar oamenii deveniseră aproape paranoici în privința radiațiilor.

Cert este că, în urma precipitațiilor sub formă de ploaie, a fost contaminat și pământul. Cei care aveau informații detaliate erau doar cei din sistemul nuclear și erau ținute secret.  Au fost afectate inclusiv zonele montane, unde primele care au fost contaminate au fost oile. Ele au o modalitate de hrănire aparte, rup firul ierbii foarte de jos, uneori cu tot cu pământ, astfel căau fost afectate. Laptele, brânza și carnea de oaie, precum și legumele și fructele au fost susceptibile de contaminare și au trecut printr-un obositor filtru de verificare.

Prin piețe și târguri își făcuseră apariție și bijnițarii, care vindeau instrumente de măsurare a radiațiilor, neomologate șiineficiente, desigur. Treptat, s-a format o panică generală. Experții au fost puși să măsoare în natură nivelul de radiații, dar până la Revoluție n-au avut voie să dezvăluie public rezultatele. Oricum, în 1989 au venit revoluțiile anticomuniste, inclusiv la noi iar atenția publică s-a îndreptat în alte direcții. Un anumit nivel de radiații a rămas, totuși.

Consecințe, eroi și un loc bântuit de amintiri și radiații

Cei trei radionuclizi care au fost eliberați în natură în urma exploziei au fost iodul, cesiul și stronțiul. Soecialiștii spun că iodul dispare în 80 de zile după ce e eliberat în atmosferă, deci azi, nu mai e prezent ca element radioactiv.

Efectele cesiului sunt diminuate la jumătatea abia după 31 de ani, iar cele ale stronțiului după 28 de ani. Acestea vor mai rămâne, astfel, mult timp în natură. De aceea, Pripiat și regiunile din apropiere de Cernobîl au fost declarate Zone de excludere.

Într-un reportaj al Digi24 din 2016 se arătau eforturile a 40 de țări implicate în construirea și finanțarea unui sarcofag gigantic care să-l acopere ermetic pe cel realizat după accident, în care se află reziduurile radioactive.

Acolo se află toate obiectele și substanțele periculoase care au fost adunate de așa-numiții lichidatori, în timpul URSS, adevărați eroi care au fost trimiși să curețe zona de toate deșeurile radioactive. Nu li s-au spus pe de-a-ntregul pericolele la care s-au expus, iar protecția împotriva radiațiilor a fost una rudimentară.

Doar câțiva dintre acești lichidatori mai trăiesc azi, cu grave probleme de sănătate (leucemii, malformații și alte boli).

Doar câțiva pensionari s-au mai întors să locuiască în anumite locuri din Zona de Exludere. În prezent, se spune că radiațiile nu mai sunt atât de puternice, dar turiștii care merg să viziteze din curiozitate orașul fantomă n-au voie să stea mai mult de 15 minute, chiar și cu costum de protecție.

Deși a fost expus la o cantitate masivă de radiații, chiar și înainte de accidentul de la Cernobîl pe care l-a provocat, Anatoli diatlov a trăit detul de mult, în opinia specialiștilor. A murit îîn 1995, în urma unui infarct. Subalternii săi au murit la scurt timp după explozie, în chinuri.