Cu capul în nori, cu memoria în cloud

Dacă internetul ar înceta să mai funcționeze, tu câte lucruri ai mai ști? Am ajuns la vârsta de 27 de ani și memoria mea este formată din amintirile pe care le-am adunat până pe la 17 ani – clare, definite, detaliate – și dintr-o serie de cuvinte cheie pe care le folosesc pentru a accesa amintirile de la acea vârstă în sus. Sunt cu capul în nori, adică în cloud. 

[related]

Întreabă-mă care sunt toate personajele din serialul Lost și ți le voi enumera fără niciun fel de problemă, eventual și în ordinea în care au murit (okay, poate exagerez un pic). Întreabă-mă ce serial am terminat de văzut săptămâna trecută și va trebui să mă uit în istoricul de pe Netflix pentru a-ți putea răspunde. În 2017, consumăm atât de multă informație încât nu mai apucăm să o digerăm pe de-a întregul și nu mai avem de ce să o memorăm.

Am văzut serialul Lost la televizor – era difuzat săptămânal și la oră fixă intram în casă sau lăsam orice altceva făceam și mă uitam, timp de câteva zeci de minute întrerupte de pauze publicitare, la singura producție care mă interesa. Aveam cam 16 ani și internetul era, pentru mine, ceva ce văzusem doar în internet cafe-uri. Aveam PC de câțiva ani, dar era folosit pentru școală și pentru câteva jocuri. Nu știam ce sunt alea torrente, termenul de video-on-demand nu cred că ajunsese în România, iar filmele la care aveam acces erau luate pe CD de la băieții care aveau acces la DC++ și ODC sau închiriate. Conținutul la care aveam acces era infim comparat cu cel pe care îl accesez azi. Aveam mintea ”odihnită”, cum s-ar zice.

Poate de aia încă știu numărul de telefon al prienei din liceu, numele întregi ale tuturor colegilor din școala generală și din liceu, zilele de naștere ale prietenilor din copilărie și fel de fel informații  ce țin de biologie, chimie, fizică, istorie, precum și versuri din diverse poezii. Sunt informații care nu îmi mai folosesc în prezent, cu toate că au rămas acolo. Întreabă-mă cum îl cheamă pe directorul companiei X cu care am avut interviu săptămâna trecută și va trebui să-mi dai trei secunde, ca să-l găsesc pe Google. Nu aș ști să-ți zic câte seriale am văzut în ultimele luni, despre ce au fost cele 20+ articole pe care le-am citit de dimineață, în ce loc și la ce oră am o întâlnire în această seară.

Memoria mea nu s-a alterat cu timpul, ci doar și-a modificat funcționarea. Nu o zic eu, ci oamenii de știință. Ei numesc acest fenomen ”amnezie digitală” și pe scurt se manifestă în următorul fel: odată cu accesul la internet, cu apariția smartphone-urilor, tabletelor, cu propagarea tehnologiilor WiFi, 3G, 4G, oamenii consumă din ce în ce mai multe informații, iar creierul uman nu poate stoca toată avalanșa de detalii pe care o aruncăm înspre el. Așadar, a trebuit să se adapteze și acum nu mai stochează informații concrete (cum ar fi un număr de telefon) ci cuvinte cheie pe care le poate folosi pe anumite platforme online pentru a găsi ușor informațiile de care are nevoie.

Creierul uman a creat SEO, SEO a modelat creierul uman

SEO vine de la Search Engine Optimization și este un termen folosit în mediul online pentru a defini operațiunea de a optimiza un text pentru ca motoarele de căutare să-l vadă cu ușurință și pentru ca oamenii să îl găsească rapid. SEO este o tehnică folosită frecvent de business-uri și publicații (inclusiv de către Playtech), este o tehnică concepută de creierul uman, dar una care a ajuns să remodeleze modul în care gândim.

Asta nu este un lucru pe care îl spun experții, e un lucru pe care l-am observat eu. Pe parcursul timpului, am devenit atât de bun în a căuta informații pe internet, încât mi-ar fi greu să mă readaptez la limbajul natural în online. De exemplu, dacă vreau să aflu cât costă Samsung Galaxy S8 în România și când va fi disponibil la precomandă, voi căuta pe Google ”preț Samsung Galaxy S8 precomandă România”. Nu voi căuta ”cât costă Samsung Galaxy S8 în România și când îl voi putea cumpăra la precomandă”.

Oricât de inteligent ar fi devenit Google în ultimii ani, încă nu știe să ofere rezultate precise la căutări făcute în limbaj natural. Se bazează pe cuvinte cheie și pe combinații, iar oricine apelează des la Google a învățat acest lucru și s-a adaptat la acest mod de a accesa informațiile.

Memoria noastră s-a mutat în cloud, iar creierul nostru a învățat cum să o apeleze prin comenzi scurte. O căutare în contacte – chiar și de pe laptop, nu mai depind de telefon – după ”Vlad” îmi arată rapid numărul lui Vlad Andriescu, și nu mai trebuie să-l memorez. O căutare de genul ”LG G6 site:gsmarena.com” îmi pune la dispoziție toate specificațiile telefonului, dacă am nevoie să le menționez într-un articol, iar orice dispută privind apariția unui actor într-un serial se rezolvă cu o interogare rapidă pe site-ul IMDB.com.  Versurile de la melodiile care îmi plac le găsesc rapid, cu toate că încă știu toate versurile de la Linkin Park – In the end, iar citatele din filmele noi sunt și ele la câteva click-uri distanță, cu toate că aproape tot scenariul de la Fight Club e încă în creierul meu. Nu mai țin minte fraze, versuri, sume, valori, nume, știu doar stări pe care le transpun în cuvinte cheie. Sunt memoria schimbătoare a lui Jack.

Memoria din nor și noile generații

Cazul meu, al celor de vârsta mea, al celor mai în vârstă este unul relativ fericit. Multe dintre cunoștințele acumulate pe parcursul liceului au rămas acolo și am trecut și de examenele care presupuneau accesarea acelor cunoștințe fără ajutorul unei ”cârje” online.

Dar generațiile actuale pornesc la drum cu smartphone-uri, tablete și acces nelimitat la internet. Cum le poți cere să memoreze poezii când societatea i-a învățat pe cei mici cum să găsească acele poezii în trei timpi și trei mișcări? Pentru ce să le ceri copiilor din zilele noastre să învețe toate elementele din tabelul lui Mendeleev când există o aplicație pentru asta?

Unul dintre citatele lui Einstein spune așa: ”de ce să memorezi ceva când poți căuta acel lucru într-o carte?” (am găsit citatul pe Google scriind ”memorize albert einstein quote”). Așadar, problema memoriei ”externalizate” nu este una specifică internetului ci, probabil, există de când au fost inventate hârtia și instrumenele de scris.

Totuși, nu putem ignora dimensiunea prezentă a fenomenului și poate că e timpul pentru o schimbare majoră în ceea ce privește educația și cerințele care se dau la examene. Dar asta este o altă discuție.

De unde a pornit acest text? De la o călătorie în China unde m-am trezit (timp de multe ore pe zi) fără acces la memoria din nor și am realizat cât de dependent sunt de Internet din punct de vedere al cunoștințelor. Este acesta un lucru bun sau un lucru rău? Nu aș ști să spun. Deocamdată, faptul că nu trebuie să memorez absolut toate specificațiile tehnologiilor despre care scriu mă avantajează – nu aș vrea să devin un almanah ambulant de smartphone-uri. Dar dacă ar fi ca internetul să se închidă, cu ce aș mai rămâne? Cu amintirile din liceu și cu foarte multe stări catalogate sub forma unor cuvinte cheie.

În cazul în care vreți să găsiți acest articol cu ușurință, căutați în Google: [ ”memorie nor cloud Octavian Palade” site:playtech.ro ] cu tot cu ghilimele.