Playfilm – „The Secret Life of Pets” e visul împlinit al oricărui iubitor de animale
Am fost aseară la Cinema City din AFI să văd o animație pe care o așteptam ca pe ace: The Secret Life of Pets. Am ieșit din sala de cinema cu un zâmbet imens pe față și cu o dorință acută de a-mi îmbrățișa animalele de casă.
Oamenii care refuză să vadă animații pentru simplul motiv că „sunt pentru copii”, habar nu au ce ratează. Eu sunt destul de sigură că atunci când voi avea nepoți îi voi „folosi” ca paravan pentru a vedea cele mai tari animații la cinema. În premieră.
Eram nerăbdătoare să văd „The Secret Life of Pets” din două motive simple: primul ar fi faptul că sunt o iubitoare de animale fără șanse de recuperare. Așa cum jucătorii de Pokemon Go au adoptat ca motto „Gotta catch’em all!”, așa mi-am însușit și eu, acum mult timp, „Gotta adopt’em all!” Al doilea motiv ar fi faptul că trailerul mi s-a părut foarte simpatic și amuzant. Mai ales partea asta, în care parcă m-am văzut pe mine la dietă:
Recenzie – The Secret Life of Pets
După cum am sugerat încă din titlu, animația asta e pe lista de must-see a oricărui iubitor de animale, mai ales a celor care au acasă suflete necuvântătoare pe care le adoră. Aș îndrăzni să spun că orice ființă umană care are un animal de casă (sau mai multe) a stabilit o relație specială cu el. Eu, cel puțin, m-am găsit de multe ori gândindu-mă că singurul defect al câinelui meu este că nu poate să vorbească. Dar asta nu m-a împiedicat să îmi imaginez că înțelege tot ce încerc să îi comunic, chiar dacă nu folosim același canal de comunicare.
Simpatica animație a celor de la Illumination Entertainment, studioul care i-a adus la viață și pe minionii hiperactivi, împlinește această fantezie parțial. În „The Secret Life of Pets”, oamenii și companionii lor patrupezi sau înaripați nu comunică direct, iar atenția nu e îndreptată asupra acestei idei. Totul e despre micul univers pe care animalele și-l construiesc, independent de relația cu oamenii. Personajele din „The Secret Life of Pets” nu sunt umanizate complet, ci doar la nivelul lumii la care noi, ființele bipede din specia homo sapiens, nu avem acces.
Cei de la Illumination Entertainment nu creează universuri la fel de complexe precum cei de la Pixar, de exemplu. Ceea ce e de admirat la ei, totuși, e faptul că depun eforturi pentru a veni cu idei noi. De exemplu, înainte de lansarea „Despicable Me” din 2010, niciun studio de animație nu venise cu ceva care să semene cu minionii care au ajuns o isterie globală.
De asemenea, având în vedere faptul că Disney a lansat recent Zootropolis, unde animalele sunt umanizate până la cel mai înalt nivel, e inevitabilă o comparație. „The Secret Life of Pets” nu are o morală la fel de bine conturată precum Zootropolis, dar sunt sigură că dezvoltatorii nici măcar nu au avut în plan acest lucru. În Zootropolis, personajele sunt oameni cu înfățișare animală. În „The Secret Life of Pets”, animalele sunt pur și simplu animale, care capătă o voce pentru a ne oferi nouă posibilitatea de a trage cu ochiul în mințile lor. Mi s-a părut interesant cum au gândit creatorii construcția lor, dar trebuie să vedeți filmul ca să înțelegeți exact la ce mă refer.
Totuși, pot să ofer un foarte mic spoiler: Snowball, iepurașul adorabilo-malefic, e un deliciu. Mai ales că e „adus la viață” de vocea lui Kevin Hart, care îi dă întocmai aerul de băiat rău crescut în suburbii.
În concluzie,”The Secret Life of Pets” nu te va face să plângi, precum au făcut-o, în cazul meu cel puțin, „Up” sau „Inside Out”, realizate de Pixar. În schimb, te va face să îți descrețești puțin fruntea după o zi istovitoare la birou și să îți dorești să îi acorzi ceva mai mult timp camaradului tău necuvântător de acasă.