Playfilm – Deadpool: cel mai fraier și simpatic supererou din curtea școlii
Anul acesta, Valentine’s Day nu e doar despre cupluri care plutesc pe norișori de fericire (sau o simulează pentru a da bine în pozele de pe Facebook). Lansarea Deadpool pe 12 februarie e ca o cutie imensă cu bomboane de ciocolată pentru cei anti-romantism și pro-comics. Noi am fost la avanpremieră la AFI Palace Cotroceni, iar aceasta este recenzia noastră pentru Deadpool. Fără spoilere, promitem.
Scriam și în articolele precedente că 2016 pare să fie anul iubitorilor de comics în cinematografie, și a început în forță cu Deadpool. Voi fi subiectivă, dar cred că e cea mai bună idee de activitate pentru Valentine’s Day pe care ai putea să o ai, mai ales dacă nu ești vreun romantic care are nevoie de o celebrare consumeristă a unor sentimente pe care, în teorie, ar trebui să le manifești fără o ocazie specială. Prin urmare, dacă prietenul tău știe cam tot ce se mănâncă în materie de benzi desenate și supereroi, du-l la Deadpool și îl vei face fericit. Iar dacă prietena ta are un simț al umorului orientat către ironii și înțepături și referințe geek, va aprecia acest cadou de Valentine’s. Mai ales dacă vine cu un inel de plastic ca bonus. Și o cerere în căsătorie demnă de comediile cu buget redus. Ok, nu mergem chiar atât de departe, dar ai prins ideea.
Recenzie Deadpool: probabil cel mai fraier supererou din curtea școlii
Chiar dacă nu știai care e treaba cu Deadpool înainte să fie anunțat filmul, e imposibil să te fi ocolit între timp toate trailerele amuzante și să nu te fi făcut să te pui în temă. Căpitanul Deadpool (de fapt, doar Deadpool) s-a bucurat de una dintre cele mai mari campanii de marketing de anul acesta, aproape comparabilă cu cea pentru Star Wars. Dacă, totuși, nu ai petrecut prea mult timp pe internet în perioada asta și au trecut pe lângă tine toate trailerele pline de ironii nu chiar subtile, iată ce trebuie să știi, în linii mari: Deadpool face parte din universul Marvel și a apărut în comics prin anii ’90. Nu e chiar supereroul clasic, cu principii morale bine definite și plin de intenții bune în ceea ce privește salvarea omenirii. E mai degrabă un antierou. Unul instabil psihic, nevrotic, care vorbește încontinuu și care pare mai degrabă imaginat ca o satirizare a tuturor calităților pe care le-ai aștepta în mod normal la un supererou. În plus, face glume proaste, dar genul de glume proaste la care ai râde cu lacrimi. Ceea ce mie mi s-a și întâmplat în timpul filmului.
Pelicula spune povestea lui Wade Wilson, un fost mercenar care a fost membru al Forțelor Speciale și deține tot felul de abilități de spadasin și, în mare, cam tot ce implică bătaie. Deși în comics Deadpool e omnisexual, în film pare cât se poate de heterosexual și dispus să își rezume abilitățile de cuceritor la o singură femeie. Cei doi au o relație ca în povești, asta dacă basmele s-ar desfășura în suburbii, iar Ileana Cosânzeana ar fi prostituată și Făt-Frumos un fel de cămătar. Asta până când află că e bolnav de cancer în fază cam terminală. Singura lui speranță vine de la un tip la costum care pare a atrage copii în dubițe dubioase, ademenindu-i cu bomboane, după cum remarcă și Wade, când îl întâlnește. Tipul îi promite că îl va vindeca de cancer, și mai mult decât atât, că îl va face supererou.
Pentru că nu are prea multe variante, îi acceptă propunerea, dar, pentru că nimic nu e la fel de frumos precum sună, ajunge implicat într-un experiment asemănător celui care l-a transformat pe Wolverine într-un mutant. Se vindecă de cancer și se alege ca bonus cu capacitatea de a se vindeca accelerat, dar rămâne desfigurat. Apoi, cumva reușește să scape din fabrica de mutanți a groazei și își face un scop din a se răzbuna pe cel care i-a făcut asta. Pentru că înfățișarea lui nu e una tocmai prezentabilă, își alege un costum roșu, care o să îți aducă aminte de Spiderman (pe care, apropo, îl cam place în benzile desenate) și pleacă la vânătoare. Fun fact: inamicul lui cu veleități de om de știință nebun (și sexy, de ce să nu o spunem drept?) și-a luat supranumele de Ajax. Precum detergentul.
Și dacă tot vorbim despre nume, pe Deadpool îl cheamă astfel pentru că dead pool e un fel de joc al morții pe care Wade îl juca cu prietenii lui, cu ocupații la fel de „pașnice”. Nu, nu sunt spoiler, ci toate treburile astea sunt cunoscute deja din benzile desenate. Sau din trailere și sinopsis, dacă nu ai ajuns încă până la benzile desenate. Ceea ce mi s-a mai părut foarte tare e faptul că filmul e făcut în așa fel încât să nu simți că te uiți la un film, ci să ai impresia că faci parte din acțiune.
Trebuie să recunosc că am râs încă de la creditele de început, și deși mi-am propus să țin minte felul în care au fost exprimate, nu mi-a ieșit. Oricum, se învârt în zona asta și nu dau niciun nume de actor, regizor sau orice membru al echipei de producție: „Cel mai prost supererou, într-un film regizat de idioți, scris de adevărații supereroi”. Desigur, nu e un citat exact, dar ai prins ideea. Eu l-am numit pe Deadpool „cel mai fraier supererou din curtea școlii” pentru că exact asta mi-a inspirat, în cel mai simpatic mod cu putință. Dacă l-am raporta la un om obișnuit și am scăpa de partea cu superputerile, costumul roșu și restul artificiilor, ar fi exact băiatul acela super neîndemânatic, care face glume geek pe care nu le înțelege aproape nimeni, dar la care totuși fetele râd. Din nou, nu pentru că le-ar înțelege neapărat, ci pentru că e el simpatic și carismatic, în modul său împiedicat.
Din când în când, un actor face un rol atât de bine, încât ajunge să fie identificat cu personajul respectiv. Acum îmi vin în minte Robert Downey Jr. în calitate de Iron Man sau Chris Hemsworth ca Thor. Aș mai spune și că probabil nu ar fi putut să facă cineva un Deadpool mai bun decât Ryan Reynolds. Cumva, rolul ăsta l-a ales pe el. Chiar și în comics, Deadpool spune că arată precum o încrucișare între Ryan Reynolds și un shar-pei. Sau o încrucișare între Reynolds și un avocado storcoșit. Poate nu îți mai amintești, dar a apărut și în X-Men Origins: Wolverine, unde nu s-a remarcat prea tare din varii motive. Reynolds a petrecut ceva timp lucrând la un Deadpool pe care să îl aducă la viață, și, într-un final, chiar i-a ieșit cum nu cred că i-ar fi ieșit niciunui alt actor. Și, dacă tot am vorbit de X-Men, avem și în Deadpool doi musafiri din clanul lui Xavier, „pentru că n-au avut bani de mai mulți”.
Cât despre regie, a fost realizată sub supravegherea lui Tim Miller, specialist în tot ce ține de efecte CGI și nu numai, care recomandă să vedem filmul la IMAX, ca să ne bucurăm de toate efectele speciale așa cum se cuvine. Mi-au plăcut mult momentele filmate în slow-motion și mi s-a părut că totul se leagă extrem de fluid și natural. Într-un fel, am avut senzația că Wade este regizorul unui film despre viața sa, iar momentelele de introspecție și rememorare s-au integrat perfect în acțiune, fără să îți dea impresia de întrerupere în vreun fel.
De asemenea, ceea ce diferențiază Deadpool de alte filme din aceeași gamă e faptul că a fost făcut cu un buget relativ modest. Asta și pentru că se bazează pe cascadorii practice, mai degrabă decât pe efecte vizuale generate pe computer. Singurele exemple majore de CGI sunt masca lui Deadpool și Colossus în forma sa mutantă. Prin comparație cu Avengers: Age of Ultron, de exemplu, e clar că s-a investit mult mai puțin în CGI.
Ca să scurtăm pledoaria, dacă ai un umor negru cu puternice tendințe cinice, îți plac benzile desenate, poveștile tragi-comice și personajele țăcănite și nu te deranjează violența nițel cam explicită și limbajul licențios, Deadpool e cel mai bun date pe care ai putea să îl ai de Valentine’s Day. E valabil chiar dacă ai o relație și mergi cu alesul sau aleasa inimii să vezi filmul. Vă veți distra mai mult decât a-ți face-o la un restaurant, la lumina lumânărilor. Pentru categoria din care face parte, Deadpool e cel mai tare film din ultimii ani. Mergeți și râdeți.