Părintele realității virtuale: Morton Heilig a „văzut” viitorul tehnologiei acum jumătate de secol

Realitatea virtuală e cea mai nouă fascinație din universul tehnologic. Totuși, când ne uităm retrospectiv către începuturile ei, ne gândim la anii ’80.

Totuși, produsele cu realitate virtuală există, într-o formă primitivă, încă din anii ’50. Morton Heilig, într-o vreme în care majoritatea oamenilor aveau televizoare alb-negru, a reușit să construiască o mașinărie 3D perfect funcțională. Se numea Sensorama Simulator și îți permitea să „mergi” pe o motocicletă virtuală, în timp ce experimentai sunetele, vântul, vibrațiile și chiar mirosurile din realitatea concretă. Așa cum probabil era de așteptat, ideea lui Heilig nu a fost primită cu brațele deschise, tocmai pentru că propunea o perspectivă prea futuristă.

Prin urmare, mașinăria a zăcut generații întregi lângă piscina acestuia. Marianne Heiling, soția lui, care a lucrat cu el pentru multe dintre invenții, a făcut un împrumut imens pentru a-i fonda ideile și încă e datoare, la aproape 10 ani de la moartea soțului. Heilig crease Sensorama din dorința de a construi cinematograful viitorului. Dar un cinema 3D necesita filme 3D, care nu erau chiar accesibile în anii ’50.

Așadar, Heiling a inventat o cameră 3D și un proiector, apoi a produs cinci filme pentru a demonstra de ce e în stare Sensorama. Chiar dacă lipsea controlul utilizatorului, filmele se simțeau ca și cum ar fi reale. Howard Rheingold a testat Sensorama undeva prin anii ’80 și a apus că „șoferul motocicletei era nesăbuit, iar asta m-a făcut să mă simt inconfortabil, spre încântarea mea”.

Al cincilea film a devenit popular printre investitori. Implica un număr al unei dansatoare din buric, iar Rheingold spunea că Sensorama pulveriza parfum ieftim oricând aceasta se apropia de cameră. Filmele pentru adulți în realitate virtuală prin teren abia acum, în 2016, așa că se poate spune că Heilig știa ce vor oamenii înainte ca ei să afle.

Morton Heilig a putut vedea potențialul comercial imens al invenției sale, drept urmare a patentat-o în 1962. În detaliile futuristei invenții, specifica mai multe utilizări: antrenamentul forțelor armate, al lucrătorilor industriali și ai studenților. Acesta explica faptul că”există o necesitate din ce în ce mai mare de a învăța și antrena indivizii fără să îi supui la posibile pericole în situații particulare”. Dădea exemplul unui jet supersonic, argumentând că ar fi mai util pentru studenți să trăiască experiența fără a fi supuși unui pericol real, mai degrabă decât să audă pur și simplu despre ea.

Eșecul comercial al realității virtuale

În ciuda potențialului uimitor, corporațiile nu erau pregătite pentru Sensorama. O altă soluție ar fi fost să o folosească drept mașinărie de tip arcade. O unitate a fost instalată în Universal Studios, iar Marianne își amintește că strângea mulți bani, pentru că orice voia să o folosească trebuia să introducă câteva monede. Evident, nu a fost suficient pentru a susține o invenție care costase o avere, așa că Heilig a căutat investitori. A aranjat o întâlnire cu un om care conducea jumătate din San Francisco în perioada aceea, dar a întârziat 10 minute, iar potențialul investitor a plecat, a povestit Marianne într-un interviu pentru Tech Radar.

Totuși, Sensorama nu a fost singura viziune uimitoare a lui Heilig. Majoritatea surselor care au prezentat nașterea realității virtuale menționează Sword of Damocles, lansat în 1968, drept primul set asemănător căștilor pe care le avem astăzi. Totuși, Heilig a patentat încă din 1960 o cască ce seamănă izbitor cu Gear VR, numită Telesphere Mask. Evident, nu se conecta la smartphone sau PC, dar era construită cu ajutorul unor tuburi TV. Patentul specifică: „spectatorul are o senzație desăvârșită de realitate, vedere periferică 100%, sunete, mirosuri și brize de aer”. Și Telesphere Mask a fost un eșec comercial, iar în prezent se află într-o cutie de lemn, în casa lui Marianne Heilig.

Aceasta a mai povestit pentru Tech Crunch și cum a mers personal la un muzeu de la Hollywood, cu imensa mașinărie Sensorama, dar i s-a spus că nu va fi luată pentru a fi expusă nici măcar pe gratis. Acest lucru a dezamăgit-o profund pe Marianne, dat fiind faptul că e vorba de munca de-o viață a soțului ei. Încă muncește pentru a plăti împrumutul făcut cu mulți ani în urmă. Morton Heling a câștigat Premiul Auteur la Festivalul de Film de la Cannes în 1974, dar nu a primit niciodată recunoașterea pe care ar fi meritat-o pentru viziunea sa tech uimitoare.

Alex Lambert, directorul de creație al companiei Inition, este unul dintre puținii care menționează Sensorama în prezentările sale despre realitatea virtuală. De asemenea, Elliott Myers va lansa în curând scaunul Roto VR, foarte asemănător Sensorama. Acesta consideră că, nici măcar după atât de mult timp, oamenii nu au reușit să perfecționeze ceea ce Heilig ar fi vrut să facă. Scaunul lui Myers funcționează respectând majoritatea principiilor pe care Heilig le-a integrat în dispozitivul său. Diferența e că utilizatorul poate să se miște pentru a controla ceea ce vede pe ecran, în timp ce scaunul lui Heilig te mișca pentru a realiza sincronizarea cu înregistrarea.

Așadar, Heilig e încă unul dintre vizionarii care au început să primească credit mult prea târziu. Marianne are încă 52 de caiete pline de invenții ale răposatului său soț, pe care le păstrează în casă ca pe o comoară. „Acum câteva zile, am citit un articol despre realitatea virtuală în LA Times, era chiar pe prima pagină. L-am păstrat. Oculus și celelalte echipamente sunt foarte interesante, dar Mort le-a creat pe cele originale”, a mai spus ea, în același interviu.