„Doctor Strange”: poate cel mai bun film cu supereroi din 2016 [PLAYFILM]
Știți cum e să vedeți trailerul unui film și să vi se pară atât de tare încât să începeți să vă rugați în gând „te rog să fii bun, te rog să fii bun”? Cam acesta a fost efectul pe care l-am experimentat în sala de cinema, când am văzut primul teaser pentru „Doctor Strange”. Din fericire, o sursă de energie cosmică (sic!) mi-a ascultat dorința și astfel am plecat de la cinema, după avanpremieră, cu un rânjet mare pe față.
Dacă ați mai citit articole scrise de mine despre supereroi, probabil știți că obișnuiam să îndrăgesc mai mult DC decât Marvel, cel puțin în ceea ce privește benzile desenate și desenele animate. Lucrurile nu stau la fel și în privința filmelor, pentru că, indiferent de simpatia mea, nu pot să contest faptul că Marvel a adus pe ecrane un univers mult mai stabil și mai bine definit decât rivalul DC.
Drept confirmare, nu simt că exagerez deloc când spun că „Doctor Strange” ar putea fi cel mai bun film cu supereroi de anul acesta. Nu sunt critic de film avizat și nici nu îmi permit să dau un verdict în numele tuturor celor care l-au văzut, dar plasat în contextul tuturor filmelor lansate în această perioadă, e o bijuterie care reușește să propună și o poveste intensă, nu doar efecte vizuale care să te dea pe spate. Voi detalia în cele ce urmează toate astea, dar am o mică recomandare: dacă vreți să vedeți filmul ăsta și să îl savurați așa cum merită, dați fuga la IMAX să vă luați bilete.
În plus, dacă nu sunteți în temă cu personajul și cu povestea originală, recomand să vă faceți o mică documentare în prealabil, mai ales în ceea ce privește obiectele mistice și însemnătatea lor. Din punctul meu de vedere, filmul le plasează destul de precis în context, dar am auzit și oameni care s-au plâns de explicațiile insuficiente.
Recenzie – „Doctor Strange”
Doctor Strange e un personaj cu un potențial imens, dar știm cât de ușor e să compromiți un personaj dacă nu alegi un actor care să fuzioneze cu el. În acest caz, Benedict Cumberbatch e perfect, iar asta o spune un om care nu face niciodată abuz de superlative.
Revenind la personaj, Doctor Strange, în primă fază, e un fel de Tony Stark în halat alb și pare încă un personaj de bifat în palmaresul Marvel dedicat geniilor arogante și greu de tolerat pentru oamenii obișnuiți. Doctor Strange e un neurochirurg uimitor și trăiește prin munca lui, dar nu vedem la el dedicarea și abnegația pe care am vrea să le vedem la un medic.
Stephen Strange nu e un neurochirurg strălucit pentru că ar avea o dorință copleșitoare de a salva vieți, ci pentru că pur și simplu a decis să își îndrepte uluitoarea capacitate intelectuală în această direcție. Orice ființă umană e, pentru el, un punct dintr-o infinitate de puncte într-un Univers incomensurabil, ceea ce ne face să credem că și-a petrecut adolescența citind lucrări nihiliste și că cel mai bun prieten al lui era Nietzsche.
Totuși, știm din „Doctor House” că orice medic genial fictiv care se respectă are alături pe cineva care-l iubește și îl susține necondiționat, indiferent de cât de dificilă îi e personalitatea. Strange nu face o excepție în acest sens, pentru că o are alături pe Christine Palmer (Rachel McAdams), o purtătoare de halat alb mult mai umană și empatică decât el.
Am spus că Strange trăiește pentru și prin munca lui? Ei bine, în momentul în care are un accident care îl lasă fără capacitatea de a-și folosi mâinile dibace, își pierde și sensul de a trăi. Dar Stephen nu e omul care să se resemneze, așa că pleacă într-o misiune de recuperare a vieții sale vechi în Kamar-Taj, Nepal, în templul Celei Antice (Tilda Swinton), ghidat de maestrul Mordo (Chiwetel Ejiofor). Acolo, enigmatica Antică îi arată că lumea lui e limitată și că sunt lucruri pe care știința încă nu le poate explica. Aviz oamenilor de știință: poate că ar trebui să căutați rezolvarea misterelor lumii în munți, nu în laboratoare. Pentru Strange a părut să meargă destul de bine.
Iac-așa, cândva rigidul Strange face cunoștință cu versiunea lui astrală și se trezește în ipostaza de a salva „cercul strâmt” al semenilor săi de un inamic din dimensiunea întunecată, care mi-a adus aminte de Mordor. Ar mai fi un grup de inamici care au dus, cumva, la această întorsătură nefastă a acțiunii, dar vă veți prinde pe parcurs că nu sunt niște băieți atât de răi pe cât par, ci pur și simplu s-au precipitat cu concluziile.
Sfat care se aplică și în universul nostru, și în oricare altul: dacă vă bate gândul să plecați în Nepal pentru a vă extinde conștiința și pentru a vă descoperi abilitățile de vrăjitori supremi, asigurați-vă că citiți și pagina cu efecte adverse pe care le-ar putea avea o „vrajă”. Doar zic.
Efectele vizuale sunt bomboană pentru ochi (n.red.: eye candy), tocmai din acest motiv meritați să vă bucurați de ele la IMAX. În mod normal, când ai un film care îți ilustrează călătorii intergalactice, multiversuri, teleportări și manipulări ale universului material, te-ai aștepta să vezi și mici scăpări tehnice.
Dar nu, „Doctor Strange” e o capodoperă în ceea ce privește efectele vizuale. Echipa care s-a ocupat de partea vizuală ar trebui să scrie un mic ghid numit „Cum să scoți cele mai tari efecte vizuale dintr-o investiție de 165 de milioane de dolari”, pe care să îl distribuie ulterior tuturor celor care mai au în plan să scoată filme cu supereroi. Efectele sunt atât de bune, încât am uitat de câteva ori să respir. Nici nu știam că tehnologia actuală permite asemenea jocuri de imagine psihedelice și realiste deopotrivă.
Abordarea în sine e cam ocultă pentru mine, în calitate de om care are nevoie de dovezi științifice pentru orice, dar latura aceasta se îmbină frumos de tot cu umorul tipic Marvel și cu doza de înțelepciune și îndemnul la reflecție pe care le propune filmul.
Benedict Cumberbatch în pelerina lui Doctor Strange e, după cum am scris și mai sus, fix ce trebuie și cred că are toate șansele să devină pentru acest personaj exact ce e Hugh Jackman pentru Wolverine și Robert Downey Jr. pentru Iron Man. Un lucru e cert: ne vom mai întâlni cu Doctor Strange, iar asta mă bucură foarte tare, pentru că au fost suficiente două ore pentru a-mi câștiga inima.