Cătălina, ești un om mai bun decât noi: despre palma (meritată) dată românilor pe Facebook

Cătălina Ponor nu a fost pe podium la Jocurile Olimpice de la Rio, iar scrisoarea de după, adresată românilor pe Facebook, m-a întristat și m-a înfuriat deopotrivă, dar mi-a și demonstrat că încă există oameni mici, mici de tot. În finala de la bârnă, tripla campioană olimpică nu a mai fost perfectă, așa cum și-a dorit din toată inima și așa cum ne-am dorit mulți dintre noi. Mulți, dar nu toți, se pare.

[related]

Știți că se întâmplă uneori ca anumite imagini sau cuvinte să vă impresioneze atât de tare încât să nu vă mai dea pace? Să nu vi le mai puteți scoate din cap? Să fie acolo înainte să adormiți, când mergeți la un concert cu prietenii sau când vă opriți să luați țigări de la magazinul din colț? Eu nu am putut să-mi alung din minte imaginile în care Cătălina Ponor plânge, imagini care au făcut înconjurul Internetului. Și nici cuvintele. Din scrisoarea ei am aflat că au existat indivizi care au considerat că ea nu merita să reprezinte România, care au pus-o la stâlpul infamiei, care au hăituit-o și au adus-o până în punctul de a ceda. Probabil, ei cred că au reușit odată ce Cătălina nu a reușit să urce pe podium, dar se înșală. Cătălina Ponor rămâne o sportivă mare, indiferent de această înfrângere, în timp ce ei sunt doar niște oameni mici, răi și neînsemnați, a căror unică „victorie“ este nefericirea celorlalți.

Au fost oameni care au criticat-o pe Cătălina inclusiv pentru acea scrisoare sinceră și au înțeles că e un soi de victimizare și laudă. Alții au fost de părere că o campioană nu trebuie să se justifice. Într-o țară normală nu, nu ar trebui să dea explicații. Dar România nu e o țară normală, cum am văzut și în cazul Simonei Halep. Eu cred că acele rânduri, publicate pe contul de Facebook al gimnastei, reprezintă o palmă bine meritată peste obrazul poporului român. Pentru că mulți dintre noi suntem nerecunoscători și nerespectuoși. Pentru noi un „eșec“ anulează toate sacrificiile, toată munca și dăruirea și toate reușitele unui sportiv.

”Dar cu dezamăgirea lor ce facem? Cu lacrimile lor? Cu regretele lor?”

Iar cel mai grav este că trecem cu vederea poate cel mai important aspect: „veteranii“ Cătălina Ponor și Marian Drăgulescu au fost „aruncați“ în Olimpiadă pentru a salva demnitatea și mândria gimnasticii românești, care ne-a urcat pe culmile fericirii de atâtea ori , dar pe care am privit-o impasibili cum se prăbușește. Și, totuși, există oameni care cred de cuviință că vinovați sunt acești doi gimnaști, singurii curajoși care au tras după ei responsabilitatea de a reprezenta o țară ce a strălucit de atâtea ori pe podium și presiunea așteptărilor unor români „învățați“ numai cu victorii. Suntem dezamăgiți. E firesc! Cine nu și-ar fi dorit să audă imnul României, să-i vadă pe „ai noștri“ pe podium? Dar cu dezamăgirea lor ce facem? Cu lacrimile lor? Cu regretele lor? Ne-am imaginat, oare, vreodată cât de greu trebuie să le fie lor în aceste momente? Am lăsat fie și pentru o clipă egoismul ăsta de-o parte pentru a ne gândi că, de fapt, cea mai mare dezamăgire e a lor față de ei?

Și apoi, trebuie să fii de-a dreptul nebun să crezi că oamenii ăștia nu au făcut tot posibilul pentru un rezultat cât mai bun, că nu și-au dorit, în primul rând pentru ei, o nouă performanță. De faptul că nu ne datorează nouă nimic nu vă mai spun, da? V-am tot spus asta!

Dar noi le datorăm sportivilor ceva, în afară de respect și apreciere. Susținere. Mai ales nemulțumiții că România nu are medalie la gimnastică. Situația dezasturoasă din sportul românesc nu mai e un secret de mult timp. Am făcut ceva în tot acest timp? Ne-am revoltat? Am pornit vreo campanie pe Facebook? (Exceptând cele de denigrare, la care ne pricepem cel mai bine) Am promovat sportul în vreun fel? I-am încurajat pe copii să facă sport? Am fost la fel de necruțători și în ceea ce privește condițiile precare în care se antrenează tinerii care sperăm să devină viitorii campioni ai țării? Am vorbit despre cluburile în paragină sau despre Centrele de Copii și Juniori? Vă spun eu, am făcut foarte puțin, prea puțin. Și în afară de statul român, să știți că e și vina noastră pentru dezastrul din sport. Așa că gândiți-vă bine înainte de a arăta cu degetul spre Cătălina Ponor, Marian Drăgulescu și restul sportivilor români care ne-au reprezentat la Rio. O mână de oameni nu pot scoate din rahat o țară întreagă, oricât de mult și-ar dori și ne-am dori. Dar împreună poate mai sunt șanse să reușim.

”Nu sunt doar sportivii medaliați ai României cu care ne mândrim pe Facebook doar la Olimpiadă, dar în rest mulți dintre noi nu sunt interesați de cum o duc, în ce condiții se antrenează sau de ce au nevoie.”

Am fost un elev extrem de silitor și nu am avut foarte mulți prieteni în copilărie, așa că deseori eram ținta glumelor, iar cei mici pot fi foarte răutăcioși. Știu că într-o zi învățătoarea mi-a lăudat desenul și, pentru că a fost cel mai frumos, a decis să-l expună pe holul școlii. A doua zi era distrus. M-am întors acasă plângând și i-am spus bunicii că nu mai vreau să merg niciodată la școală. Iar ea m-a privit cu blândețe și mi-a spus: „Întotdeauna e mai ușor să invidiezi pe cineva pentru un lucru bun pe care l-a făcut decât să-l feliciți. Dar tu ești un om mai bun decât ei.“ Și tu, Cătălina, ești un om mai bun decât noi.

Jocurile Olimpice de la Rio 2016 marchează cea mai modestă participare a României – patru medalii: Aur la Scrimă datorită echipei Loredana Dinu, Simona Gherman, Simona Pop și Ana Maria Popescu; Argint la Tenis datorită echipei Florin Mergea și Horia Tecău; Bronz la Haltere datorită lui Gabriel Sîncrăian; Bronz la Canotaj datorită echipei Mădălina Bereș, Andreea Boghian, Adelina Boguș, Roxana Cogianu, Irina Dorneanu, Laura Oprea, Mihaela Petrilă, Ioana Strungaru și Daniela Dancea. Am ținut să scriu aceste nume, unele dintre ele necunoscute chiar și pentru mine (îmi e rușine) înainte de Olimpiadă, pentru că acești oameni merită să fie cunoscuți și apreciați cu nume și prenume. Nu sunt doar sportivii medaliați ai României cu care ne mândrim pe Facebook doar la Olimpiadă, dar în rest mulți dintre noi nu sunt interesați de cum o duc, în ce condiții se antrenează sau de ce au nevoie. Unii poate nici nu au urmărit până acum un concurs de Scrimă sau de Canotaj, dar e minunat sentimentul care te încearcă în momentul în care România e acolo sus. Nu mă înțelegeți greșit, e foarte frumos să ne bucurăm pentru acești oameni, să vezi sute de mesaje de felicitări, dar haideți să nu fim, cum spune domnul premier, doar „consumatori de victorii“. Acești sportivi sunt oameni cu tristeți și bucurii, cu renunțări și reveniri, cu reușite și eșecuri, iar noi trebuie să le fim alături. Întotdeauna.