Ziua în care ”Marele Urss” de la Răsărit și-a demonstrat puterea nucleară

Cu 66 de ani în urmă, Uniunea Sovietică devenea cea de-a doua țară posesoare a bombei nucleare.

Ruth Werner, Theodore Alvin Hall, Harry Gold, David Greenglass, Ethel și Julius Rosenberg, Melita Norwood și Klaus Fuchs. Acestea sunt nume care nu prea mai spun nimic în ziua de astăzi. Dar dacă nu ar fi fost ei, însă, echilibrul de putere în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial ar fi fost cu totul altul. De ce? Deoarece aceștia au fost câțiva dintre cei care au luat parte la una dintre cele mai ample, mai bine desfășurate și mai importante activități subversive din istoria omenirii: spionajul atomic al Uniunii Sovietice din anii ’40.

Într-adevăr, eforturile sovieticilor de a afla cât mai multe despre Proiectul Manhattan au fost cel puțin la fel de mari precum cele ale Aliaților de a cartografia coasta de Nord a Franței înaintea debarcării din Normandia. Un lucru mai puțin știut, probabil, este că numeroși sovietici au avut o contribuție importantă în perioada interbelică în descoperirea și înțelegerea fisiunii nucleare. Deși erau conștienți de importanța producerii unei arme atomice, intensitatea luptelor pe Frontul de Est nu le-a permis sovieticilor să-și concentreze o mare parte din resurse asupra acesteia.

Resursele sovieticilor erau limitate

Din acest punct de vedere, Statele Unite au fost mult mai avantajate. În timp ce Uniunea Sovietică era aproape de a se prăbuși la finalul toamnei anului 1941, Statele Unite ale Americii nici nu erau încă implicate în război. De fapt, pe tot parcursul conflagrației, o mare parte din vestul Uniunii Sovietice a fost complet devastată, în timp ce americanii nu au avut parte de lupte pe propriul continent. De asemenea, americanii au putut aduna o echipă de sute de cercetători și cincizeci de matematicieni. Sovieticii, în schimb, au mobilizat nu mai mult de cincizeci de cercetători, în frunte cu Igor Kurceatov și Andrei Saharov, alături de doar doi matematicieni.

Desigur, trebuie să înțelegem că, până la urmă, rușii ar fi pus mâna pe bomba nucleară. Dar fără accesul la rețeaua sa vasta de spioni din Statele Unite, acest lucru probabil că nu s-ar fi întâmplat decât după o perioadă foarte lungă de timp. Pe parcursul programului lor, sovieticii s-au confruntat cu câteva probleme extrem de importante, precum metodele de a extragere, de rafinare și de îmbogățire a uraniului. În anii ’40, sovieticii nu aveau suficient de multe instalații pentru a obține uraniul, iar metodele lor de prelucrarea fie erau prea înapoiate, fie erau prea costisitoare.

Rolul spionilor în crearea bombei

Aici au intervenit spionii, care au furnizat numeroase informații secrete din Statele Unite legate de toate cele menționate mai devreme. Astfel, cercetătorii angajați de Stalin au putut apela la soluții care fuseseră deja testate cu succes. Pentru a obține informațiile, însă, NKVD-ul avea nevoie de oameni extrem de bine infiltrați în programul Manhattan, cu acces la aproape toate documentele. Pe lângă Theodore Hall, cel care a transmis specificațiile bombei folosite pentru a distruge orașul Nagasaki, un spion extrem de important a fost Klaus Fuchs.

Acesta din urmă se înrolase în tinerețe printre comuniștii germani, dar toate acestea, aparent, fuseseră trecute cu vederea. Fără a fi detectat pentru o lungă perioadă de timp, Fuchs a transmis o cantitate enormă de informații către Moscova, reprezentând, într-un fel sau altul, motorul din spatele efortului sovietic de producere a unei bombe nucleare. Specificații, calcule importante și chiar scheme pentru laboratoare, toate acestea au ajuns, într-un fel sau altul în mâinile NKVD-ului.

”Primul Fulger” lovește deșertul din Kazahstan

Prima bombă nucleară denumită RDS-1, sau ”Pervaya Molniya” (Primul fulger) a fost detonată pe 29 august, în anul 1949, la Semipalatinsk, în Republica Socialistă Sovietică Kazahă, iar deși creatorii ei aveau un design superior celui folosit de americani la Nagasaki, autoritățile sovietice au ales să nu îl implementeze. Acesta a fost testat ulterior, odată cu detonarea bombei RDS-2. Pentru a se observa efectele bombei, au fost construite atât case din lemn și din cărămidă, cât și un pod și o imitație de stație de metrou. De asemenea, au fost plasate vehicule blindate și 50 de avioane, alături de aproximativ 1.500 de animale pentru a se testa efectele bombei asupra viețuitoarelor.

Nu este de mirare că toate animalele au fost arse complet de bomba de 20 de kilotone. Din câte se pare, rușii voiau ca testul să fie unul secret pentru ca americanii să nu accelereze procesul de dezvoltare a bombei, însă un avion de spionaj american a reușit să detecteze radiațiile. Odată ce Truman a realizat că țara sa nu mai are monopol pe bombele nucleare, toate resursele posibile au fost alocate proiectului care a dat naștere, în anul 1952, bombei cu hidrogen. Cu o putere de 10,4 megatone, aceasta a șters de pe fața Pământului o insulă și a dat startul întrecerii dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Aceasta din urmă își va testa propria bombă cu hidrogen în 1955.

O poveste extrem de interesantă are legătură cu cercetătorii implicați în proiect. Conform acesteia, oamenii au fost răsplătiți în funcție de pedepsele care îi așteptau în cazul unui eșec. Cei care ar fi fost executați au fost declarați ”Eroi ai Muncii Socialiste”, iar cei care ar fi fost închiși au primit ”Ordinul Lenin”, o decorație nu la fel de prestigioasă.

Pe parcursul anilor, alte țări au pus mâna pe bomba nucleară. În prezent, există cel mult nouă puteri nucleare. Spunem cel mult deoarece Israel nu a confirmat în mod oficial faptul că ar deține bombe atomice. Rusia și America au de departe cele mai impresionante cantități: aproximativ 7.700 de focoase în Rusia și aproximativ 7.100 în Statele Unite. Cifrele sunt doar o estimare, pe care o puteți găsi pe site-ul Arms Control Association.