Playfilm – Self/less îți arată ce înseamnă să cumperi nemurirea

Self/less e un film care demonstrează că nu ar trebui să te orientezi întotdeauna după nota IMDB când mergi la cinema. Uneori, chiar merită să acorzi o șansă poveștii în care intuiția îți sugerează să ai încredere.

Eu l-am ales pentru că m-a fascinat ideea transferului de conștiință, încă de când mi-a ajuns la urechi prima dată. Am plecat la drum cu așteptări puține și ceva curiozitate pierdută în punga de popcorn, dar am ieșit din sală cu lacrimi în ochi. În viziunea mea puțin pătată de hipersensibilitate, lacrimile vărsate în sala de cinema se traduc drept: „Da, ăsta a fost un film bun”.

Chiar dacă tu nu ești neapărat de acord cu asta, ar trebui să vezi Self/less dintr-o serie de motive. Acum nu mult timp, Dimitri Itskov, un mogul media, a împărtășit planurile sale de a crea o tehnologie prin care oamenii să poată atinge viața veșnică. Întâi printr-un robot controlat de creierul uman, apoi prin transferarea efectivă a creierului uman într-un robot humanoid.

Ei bine, Self/less preia această idee, care aparent ar putea deveni aplicabilă în 30 de ani, dar o duce la un nivel superior. Pentru că transferul de conștiință și până la urmă, de viață, nu se face într-un corp robotic, ci într-unul uman.

Bogații nu mor niciodată

Protagonistul este industriașul multimilionar Damian Hale, care, ca orice om bogat care se respectă, are tulburări de conștiință la bătrânețe, generate de faptul că și-a neglijat fiica în timp ce își construia un imperiu financiar. Se îmbolnăvește de cancer, dar aparent niciun tratament, oricât de costisitor, nu îi poate reda sănătatea.

Așa începe o nouă viaţă, departe de cunoscuţi, după ce conştiinţa sa este transferată cu succes în corpul unui bărbat mai tânăr. Procedura este desfășurată cu meticulozitate și precauție, pentru că nu e accesibilă oricui. Albright, omul de știință malițios (căruia nu îi lipsesc ochelarii de vedere cu rame groase, care mereu par să ascundă după ei tulburări psihice), explică inițial că motivele se rezumă la faptul că oamenii de rând nu sunt pregătiți pentru o astfel de tehnologie, așa că e adresată doar „minților grozave”, care mai merită niște timp pentru a-și îndeplini misiunile mărețe pe Pământ.

Pe românește, trebuie să fii extrem de bogat ca să îți cumperi o viață nouă, în caz că cea veche e pe terminate.

Sună ca o manifestare egoistă a ierarhizării sociale. Sună, pentru că exact asta e. La prima vedere, e un vis frumos să ai opțiunea de a-ți tranfera sufletul bătrân și plin de experiență în trupuri tinere și chipeșe la nesfârșit, nefiind nevoit niciodată să te frămânți cu faptul că nu ai apucat să faci tot ce îți doreai în viață. Asta pentru că rezerva de vieți nu se termină niciodată, atât timp cât ai suficienți bani pentru câte un corp nou, o dată la, să zicem, aproximativ 70 de ani.

Inițial, și Damian se lasă furat de mirajul recăpătării tinereții. Joacă baschet și seduce femei frumoase toată ziua, iar singurul efect advers e că e nevoit să ia pastile misterioase cu regularitate, pentru a scăpa de halucinațiile a căror sursă nu este cunoscută, dar omul de știință cu privire hipnotică le pune pe seama schimbării majore prin care trece creierul transferat într-un corp pe care, evident, îl percepe ca fiind străin.

Totuși, Damian nu e pacientul obișnuit, care ar fi dispus să ignore niște amintiri care par atât de încărcate emoțional, dar despre care i se spune că sunt false. Așadar, merge direct în locul de unde are cea mai importantă amintire și, după o serie de evenimente ușor trase de păr în dulcele stil hollywoodian, descoperă că trupul în care i s-a instalat bine-mersi creierul nu e făcut în laborator. În cazul lui Damian, corpul în care se află i-a aparținut lui Mark, care și-a dat viața pentru a permite plata unei proceduri medicale fără de care fiica lui nu ar fi trăit.

Mai puțini eroi, mai multe probleme etice

Pentru că, personal, detest spoilerele și nu vreau să fiu omul groaznic care răpește altora plăcerea de a fi surprinși de un film, mă opresc cu detaliile despre acțiune. Menționez, totuși, că se simte o încercare puțin forțată de a ieși din clișee și de a veni cu răsturnări de situație care să lase telespectatorul în derivă. Din punctul meu de vedere, le-a ieșit destul de bine, dar din al altora, nu. Filmul nu e doar despre eternul erou american atrăgător care salvează situația cu un pistol, ci ridică probleme etice demne de dezbătut, fie doar și în planul conștiinței. Pe cele religioase nu suntem în măsură să le discutăm, dar e interesant să vezi filmul și din această perspectivă, mai ales că motto-ul e: „Dumnezeu a creat omul. Omul a creat imortalitatea”.

În orice caz, îmi place Damian pentru că e un personaj complex și foarte uman, care până la final reușește să renunțe la egoismul și cinismul fără care nu ar fi putut deveni îngrozitor de bogat. Îmi place și Albright, pentru că tocmai faptul că e psihopat și tratează viața umană care pe oricare alt bun destinat vânzării și cumpărării te face să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă omenirea ar dispune, la un moment dat, de o astfel de tehnologie.

În secolul vitezei, timpul nu prea mai are răbdare cu oamenii. Așa că e uman să visezi că ai putea scăpa de remușcările provocate de faptul că îl irosești, chiar și dacă este atât de puțin. E firesc să ne dorim să se transforme în resursă nelimitată. Și, totuși, a avea alternativa de a intra într-o clinică și de a cere viață veșnică așa cum astăzi intri în magazin să ceri o prăjitură, pentru care lași banii pe tejghea e un gând înfiorător. Ce valoare ar mai avea viața, dacă ar avea un cod de bare?