Seria Zelda a fost aplaudata de catre fani inca de la inceputurile sale, pe atunci pe colosalul NES – un joc cu orientare Action RPG, care fara sa isi dea seama a creat o moda si a stabilit niste standarde atunci cand vorbim de gameplay. Sunt multe jocuri din aceasta serie care au lasat o amprenta pregnanta in memoria gamerilor de pretutindeni, dar unul dintre aceste jocuri, cel putin pentru mine, ramane o capodopera intr-un cartus de joc… Zelda Ocarina of Time. La vremea lui l-am intalnit la un prieten si am ramas fascinat de frumusetea jocului. De la gameplay pana la poveste, jocul era o opera de arta in miscare, unul dintre acele titluri pe care le visezi seara si te indentifici cu eroii… stiti voi… genul ala de joc care te face sa inchizi ochii si sa iti doresti sa fii acolo. Ocarina of time este si motivul pentru care mi-am luat un Nintendo 64… atat el, cat si restul de jocuri memorabile de pe aceasta consola.
De atunci au mai fost publicate puhoaie de jocuri sub aceasta franciza, dar nici unul nu mi-a infasurat imaginatia atat de mult ca Ocarina… si… voila de priviti… odata cu lansarea 3DS-ului, Nintendo anunta Ocarina of Time 3D. Eram oarecum fericit, oarecum in dubiu. Fericit pentru ca era unul dintre jocurile mele preferate, iar acum puteam sa il joc pe drum, in metrou, la munca… nu chiar la munca, in fine. Puteam sa il iau peste tot. Dubiul era vizavi de 3D-ul acela din coada. Parca vedeam ca include ceva schimbari de gameplay doar pentru a evidentia mai bine capabilitatile consolei sau mai stiu eu ce chichita de a aduce in fata 3D-ul.
Toate grijile mele au fost aruncate pe fereastra in momentul in care am pus mana pe joc. Nu numai ca au resusit sa il rafineze, dar au adaugat detalii scapate in versiunea originala, dovedindu-se dragostea celor de la Nintendo pentru acest joc, sa zicem asa.
Pentru cine nu a pus mana pe jocul original, caz in care aceasta este ocazia perfecta, povestea este cam asa… Link, eroul principal si mare fan Peter Pan, trebuie sa salveze regatul Hyrule de amenintarea lui Ganon. Cele trei zeite de aur, aceleasi trei care au creat lumea din Hyrule, au lasat in urma un artefact magic numit Triforce, fiind un simbol al puterii abosolute. Dar, cum ar spune unchiul lui Peter Parker: “Cu puteri mari, vin si responsabilitati mari”, asa ca acest artefact este cautat nu numai de oameni cu intentii nobile, dar si de ceva crocobauri pusi pe rele. Regatul este ravasit de razboie si de tot felul de nenorociri, lasand in urma numai durere si suferinta.
In timp ce fundalul este redat cu lux de amanunte, este prezentat Link, un copil ramas orfan, in urma ultimului razboi, prezentat in propriul pat in timp ce se zvarcoleste si se intoarce pe toate partile. Evident ca suntem introdusi in atmosfera visului, acesta vizualizand castelul, pe printesa Zelda care fuge din propiul castel, jucatorul fiind usor uluit de ceeea ce se intampla si intrebandu-se ce vrea jocul de la el, mai exact. Mai mult, apare si Ganon calare pentru a ridica gradul de frustrare.
Pentru un joc asa bun, trebuie sa recunosc ca si atunci, ca si acum, inceputul nu face o treaba extrem de buna in a introduce jucatorul in atmosfera, lasandu-l buimacit si aiurit dupa o succesiune de evenimente despre care habar n-are nimic. Asta se intampla pana apare zana, care ii explica lui Link ce este cu TriForce, cum e cu scutul si cu sabia si ce trebuie sa faca pentru a salva regatul. Ceea ce este interesant, lucru care mi-a atras atentia si atunci, este calatoria prin timp. Tin minte ca atunci jucasem recent Chrono Cross si eram usor infuriat la adresa acestei mecanici de joc, crezand ca Nintendo incearca sa copieze seria. Nici pe departe. Aventurile lui Link si personajele pe care le intalneste in timpul calatoriilor sale sunt memorabile, iar mecanica din spatele calatoriilor este total deiferita de jocul amintit mai sus. Este una dintre cel mai bine scrise povesti pentru un joc, acordand atentie fiecarui detaliu in parte, dezvoltand fiecare personaj, cumuland intr-o poveste cu adevarat unica. Ocarina of time este un joc cu o naratiune atat de bine pusa la punct, incat nu poti decat sa te indentifici cu desfasurarea ei si sa te afunzi in universul creat de aceasta.
Ocarina of time este unul dintre acele jocuri in care esti tinut de mana pana cand te familiarizezi cu mediul. Tin minte ca si atunci, cand am jucat pentru prima oara acest titlu, erai obisnuit pe parcurs cu mecanicile de joc, fiecare dintre ele lasand timp de acomodare jucatorului. Fiind un remake, Ocarina 3D nu deviaza foarte mult de la acesta , dovedind totusi ca sunt cateva lucruri care au deranjat in trecut, iar acum apar imbunatatite.
Daca jocul incepe cu tine, tinerel si sfios, un Link mai matur si mai experimentat isi face loc in poveste. Gameplay-ul cu acestia doi este diferit de la cer la pamant, abilitatile si mecanica de joc fiind totalmente diferite. Daca la inceput aventurile lui Link sunt mai liniare, cu un focus mai mult pe dungeon crawling si acumularea de noi obiecte, cand treci la comanda lui Link cel mare o lume vasta se desfasoara pentru jucator, tonul jocului fiind acum un pic mai sumbru. Este interesant sa vezi cum se desfasoara in fata ochilor tai evolutia personajului, conferind o grad ridicat de implicare, dar si un atasament mai puternic fata de personajul central, erou, Peter Pan sau cum doriti sa il numiti.
Vorbeam mai sus de temnite sau dungeon pentru avizati. Practic, acestea servesc pe post de Hint-uri vizuale pentru a ajuta jucatorul in momente critice, dovada ca cei de la Nintendo stiu cam cat de confuze erau momentele in care te scarpinai in cap si nu stiai pe unde sa o apuci. Fanii primului titlu nu trebuie sa intre in panica, acestea servesc doar ca un sistem de ghidare pentru cei pierduti in spatiul jocului, neafectand cu nimic mecanica de joc.
Ocarina of time este un joc lung. Incercand sa il termin, fara sa deviez de la questul principal, mi-a fost aproape imposibil, nu m-am putut abtine sa nu fac cel putin side-questuri, craftari sau alte pasarele, toate astea doar in prima parte a jocului, cand mini Link este in centrul atentiei. Odata ce treci la Link cel mare, lumea deschisa si explorarea iti consuma o buna bucata de timp, avand un apel si mai mare pentru cei carora le place sa umble dupa acel artefact mistic sau cea mai buna sabie. In fine, sa zicem asa: Ocarina of time 3D este un joc imens. Nu atat de mare precum alte jocuri, precum Final Fantasy, dar nici prea departe nu este, iar odata ce ai terminat povestea, te simti ca un adevarat erou. Oricum, aventura nu se opreste aici.
Dupa ce ai terminat aventura vietii tale, alte noi misiuni si provocari iti sunt puse la dispozitie. Pentru cei care credeau ca jocul initial a fost greu, recomand cu caldura si drag Master Quest. Practic, jocul te invita sa te imbarci intr-o noua aventura alterata a lumii din Hyrule, doar ca inamicii si bosii au fost “un pic” imbuntatiti. In cuvinte simple, modul asta o sa te faca sa plangi de nervi. Este extrem de greu, temniitele nu mai sunt la fel, inamicii te papa pe paine la micul dejun, iar preturile si questurile sunt mult mai piperate. Dar, daca esti un fan al jocului, recomand sa il incerci. Pe langa acesta, mai exista un Boss Fight Mode, in care te poti infrunta cu bossii de final ai jocului, toate aceste lupte fiind acomodate intr-un sistem valoric ce te rasplateste in functie de timpul si numarul de lovituri.
Ok… ok… gata cu lauda. Hai sa intram in gameplay. Este pe un sistem nou, are ceva ani sub centura, cum se descurca totusi? Dupa atata timp acest joc a imbatranit frumos sau este pur si simplu inca un remake care sa ne stoarca niste gologani din portofel? Ei bine, functioneaza extrem de bine. Sunt intr-adevar secvente in care Nintendo nu s-a putut abtine sa nu implementeze ceva motion controll sau touchscreen-ul, dar in mare experienta de joc este una fluida. Controlul lui Link nu a suferit mari schimbari, totusi controlul camerei este… dezastruos. Jocul are prostul obicei de a pozitina camera in cele mai yoghine pozitii imaginabile. Jur cu mana pe inima ca m-am trezit cu un unghi dintr-o pozitie care imi parea inimaginabil… de sub mine. Inchipuiti-va nivelul de frustrare in momentul unei lupte cu un boss. Bine macar ca au rezervat un buton pentru resetarea camerei, altfel eram in pom si pomul in aer. Atat eu, cat si voi. Totusi, controlul cu noul analog stik al 3DS-ului mi-a placut – precis, functional, absolut ascultator la cea mai mica miscare, fiind necesar in anumite momente. Este placut… punct.
Lupta a fost simplificata. Sistemul de lock on este unul dintre cel mai usor de controlat pe care le-am vazut pe un hand-held in ultima vreme. Este mult mai intuitiv sa alegi adversarul pe care doresti sa il caftesti, fiind intr-o oarecare masura chiar mai bun ca cel original, lucru care cred ca ii va bucura pe multi. Adio vremurile in care sistemul automat selecta orice altceva decat ce te interesa, acum chiar poti sa il controlezi si sa executi inamicul.
3DS-ul este un sistem cu doua ecrane., iar Nintendole-au foflosit, evident, la adevarata lor valoare, asa cum au facut si in alte cazuri. Totusi, aici acest al doilea ecran este o mana de ajutor. Nu de putine ori te poate scoate din situatii critice, facand cautarea prin meniuri mult mai usoara. Diferitele obiecte pot fi actionate mult mai usor cu ajutorul acestuia, harta este mult mai usor accesabila, iar echipamentul este literalmente la o apasare distanta. Nu mi-a venit sa cred, dar a fost prima oara cand chiar am folosit toate butoanele de pe ecranul touch, acestea fiind integrate absolut fenomenal in mecanica de joc.
Si ajungem la durerile de cap – giroscoapele integrate in 3DS. La ce sunt folosite? La tras cu arcul. Aveau un touchscren la dispozitie, dar nevoia de a introduce ceva “nou” si satana i-au impins la asta. Practic, trebuie sa te plimbi ca disperatul cu 3DS-ul prin aer pentru a ochi ceva. Acum imaginati-va asta: in metrou, uitandu-te dupa ciori, incercand sa ochesti cu blestematia aia de giroscop. Penibil este putin spus. Sigur, daca faci asta in confortul apartamentului tau, este ok. Dar intr-un loc public… mai putin. Bine macar ca poti sa folosesti giroscopul pentru a privi in timp real inprejurimile, dar si asta este usor derutant, avand in vedere ca trebuie sa te intorci cu el cu tot pentru a vedea ce este in spatele tau. Fara nici un fel de urma de sarcasm, sincer sa fiu, m-am simtit ca o balerina facand piruiete in KFC-ul de la Romana. Unele lucruri sunt mai bune in varianta clasica daca ma intrebati pe mine.
Cand vorbim de grafica cel putin, este un joc bine pus la punct. Sunt ceva probleme ici si colo, care pot descuraja, dar, dupa cum am spus si mai devreme, atata timp cat le faci la tine in camera sau apartament, birou sau mai stiu eu ce si nu esti vazut de nimeni, deranjeaza mai putin. Chiar si asa, gameplay-ul este in regula. Mi-a placut ca exista cateva adaugiri pentru a simplifica gameplay-ul general, dar mai ales ca sunt cateva insertii care chiar functioneaza extrem de bine cand vine vorba de placearea de a juca acest titlu.
Si ajungem la fenomenul 3D. In cazul lui Ocarina of time, chiar mi-a placut. Placut atat cat am putut sa indur 3D-ul. Sunt unul dintre acei oameni nefericiti care chiar si cu o pereche de benoacle pe ochi are dureri de cap. Dar de dragul jocului l-am incercat 3D, care in acest caz nu este chiar o chichita pentru a “imbogati” experienta. Atata timp cat am jucat cu el la full, lumea avea densitate si adancime, multe dintre efecte fiind chiar in ochii tai, nu de multe ori avand si prostul obicei sa iti tranteasca in nas un efect, ceva. Este placut sa vezi diferite elemente de decor cum iti lasa impresia ca iti zboara pe langa urechi, 3D-ul in acest caz fiind totalmente functional.
Totusi, in momentul in care inchizi 3D-ul, jocul este mai cristalin, as putea spune. Detalierea personajelor si a mediului este mult mai accentuata, iar fara 3D poti observa cel mai bine ce a insemnat remake-ul pentru acest joc. Nu spun ca nu sunt si mici probleme ici-colo, dar comparand cele doua jocuri nivelul grafic este undeva la standardele actuale ale unei console portabile. Sigur, au mai fost adaugate elemente de decor, fum, pasarele, detalii faciale si multe altele, astfel Ocarina of time semanand mai mult cu o productie 2011, nu 1998. Prezentarea este livrata elegant, intr-un mod ce aminteste de vremea in care jocurile nu erau doar vacute bune de muls. Din punct de vedere grafic, jocul ofera o experienta in sine, fie ca o faceti in 3D sau 2D.
Sunetul… Chiar trebuie sa spun ceva? Vorbim de Ocarina of time?! Practic, un sfert din acest joc este bazat pe ceva sonor. Muzical vorbind, jocul suna… al dracului de bine. Varianta orchestrata a coloanei sonore este exceptionala. Dar… exista o mica problema… repetitiva. Cine a jucat titlul original stie exact la ce ma refer: NAVI – chestia aia luminoasa, care orbiteaza in jurul tau si repeta obsesiv: “Listen”, “Hei” etc. Atunci, ca si acum, mi-a scos peri albi. Este cel mai agasant, enervant, calcator pe nervi, bun de impuscat in cap personaj din jocuri. Nu numai ca si-a pastrat repetitivitatea, dar am impresia ca o face mai frecvent acum… Pe langa asta, mi-ar fi placut sa vad un voice over pentru actori, nu un text scris, absenta acestuia fiind cam dezamagitoare. Sigur, Link trebuie sa ramana mut, dar restul personajelor ar fi fost interesant sa primeasca o voce. Totusi, sunetul este bine pus la punct, chiar si fara voice over, fiind o experienta in sine daca ai rabdare sa o asculti pe Navi cum repeta obsesiv aceasi chestie de milioane de ori.
Ocarina of time 3D este o intoarcere in timp cu un lifting binemeritat. Nu schimba cu mult mecanica de joc, doar ca unele adaugiri parca nu sunt atat de inspirate. Chiar si asa, jocul este magic, asa cum a spus si Robin Williams in deja celebra reclama de prezentare. Poti pierde ore bune cu el, cu sau fara 3D. Este un titlu care merita jucat, nu numai pentru ca este unul dintre jocurile realmente bune, ci pentru ca este primul joc de 3DS pe care chiar imi face placere sa il prezint si critic. Noi la Playtech il recomandam cu caldura si ii acordam un 9,3.
