Touchscreen fara amprente: Funinginea si cremenele sunt de vina

Cea mai mare problema a dispozitivelor cu ecrane sensibile la atingere este cauzata de amprente: urme de grasime care se imprima parca pe ecran cu fiecare utilizare. Este adevarat, sunt usor de sters, dar cine are rabdare sa faca sta de fiecare data?

Pentru a solutiona aceasta problema s-au gasit si elaborat numeroase solutii, unele mai scumpe si mai greu de implementat decat altele. Cercetatorii de la Institutul Max Planck pentru Cercetarea Polimerilor din Mainz, Germania, au ajuns la o concluzie uimitoare dupa numeroase cercetari. Pe langa faptul ca solutia gasita este fiabila in cazul sticlei, si aluminiul, otelul sau cuprul sunt clienti la fel de ,,valabili”.

Luand cel mai simplu exemplu, sticla, procesul este extrem de simplu. Practic, sticla este tinuta deasupra unei lumanari, astfel fiind aplicata pe suprafata acesteia funingine sub forma de cerculete cu diametre variabile intre 30 si 40 nanometri. Pentru a va face o idee, dupa aceasta etapa, ganditi-va ca 20% din suprafa sticlei este innegrita, in timp ce 80% este curata.

Pentru ca funinginea respectiva impreuna cu proprietatile sale miraculoase sa nu se duca in contact cu apa sau cu o carpa, sticla este acoperita cu un strat extrem de subtire (25 nanometri) de cremene. Daca asociati notiunea de cremene doar cu un material folosit pentru a produce scantei, trebuie sa mai aveti in vedere faptul ca vorbim totusi de o roca extrem de complexa, silicioasa, de tip sedimentar, alcatuita din calcedonie, opal si cuart.

Cei de Technology Review, mai relateaza ca pentru a reda proprietatea de transperenta sticlei, dupa ce a fost acoperita cu respectivul strat este pusa la ,,copt” la 600 grade Celsius. Dupa acest proces, nici un fel de ulei, solvent sau lichid nu a mai stat pe suprafata sticlei tratate fara sa alunece sau, la microscop, sa fie pur si simplu respins ca o minge de ping pong de catre o paleta.

Datorita faptului ca suprafata generata in urma acestui tratament face o treaba foarte buna in a respinge atat apa, cat si grasimile poarta numele de super amfifobica, iar orice material cu aceste proprietati este, in engleza,  superamphiphobic.

Pentru a arata cat de valoroasa este descoperirea nemtilor descrisa mai sus, Neelesh Patankar un inginer mecanic de la Universitatea Northwestern a afirmat: ,,Se cunoaste de mult ce proprietati chimice si fizice trebuie sa aiba o suprafata care sa functioneze in acest scenariu. Aceasta lucrare insa arata un mod eficient si practic prin care sa se creeze invelisuri cu proprietatile relevante.”

Pentru a vedea cat de repede o pata de grasime este respinsa de sticla tratata puteti privi poza de mai jos care surprinde interactiunea dintre o picatura uleioasa si sticla de la momentul anterior impactului, T=-19 ms, si momentul ulterior, T=305ms.

Nu cumva sa fie acesta unul din domeniile in care va doreati ca cineva sa gaseasca o solutie simpla si usor de implementat?