Limbo: Armonie in doar doua culori [REVIEW]

Nu pot incepe acest review fara a face un lucru clar, astfel ca toata lumea sa priceapa odata pentru totdeauna: “Limbo este pragul iadului, nu personajul principal!”. Mi-am cam obosit limba in ultima vreme explicand acest “mic detaliu”. Sunt mult prea multi care fac aceasta confuzie si deja devine stresant.

Bun… acum ca am stabilit cat de frustrat am fost din aceasta cauza si de ce uneori lumea ma categoriseste ca un antisocial, din cauza polemicilor pe care le provoc,  sa incepem cu onoratul review al unui joc genial, cu un titlu genial.

In momentul de fata exista jocuri Indie care se adreseaza tuturor genurilor de jucatori. De la cei hard-core, carora le place sa isi verse nervii si frustrarile pe un joc infernal de greu, pana la cele banale si simple precum … nu stiu… Zuma?! Totusi, jocuri precum Minecraft si Terraria au adunat un Fan-Base neasteptat de mare… acestea doua din urma dovedindu-se mine de aur pentru creatorii lor. Totusi Limbo este un gen diferit. Aici nu este vorba de construit edificii marete, nici de cine are cate diamante si nici de cati gargauni verzi ti-au bubuit casa… nu… Nu intelegeti gresit, Minecraft este un joc de geniu, un joc indie de geniu, dar Limbo joaca intr-o liga aparte. Initial lansat doar pentru Xbox 360, lucru care nu mi-a picat prea bine, dar am reusit sa trec cu vederea, acestia si-a facut intre timp loc si pe PS3-urile si PC-urile noaste, dovedindu-se un succes pe toate platformele publicate.

Narativ vorbind, Limbo este un mister. Spun asta pentru ca personajul principal este anonim. Din ceea ce putem descinde acesta este un baietel mic, al carui nume nu este pronuntat pe tot parcursul jocului si care nu stie cum a ajuns in lumea tenebroasa a jocului compusa dintr-o paleta de culori inchisa, in incercarea de a salva o surioara mai mica. O lume uimitoare, unde pericolele apar din fundal, elementele de puzzle fiind atat de bine implementate in gameplay incat poti sa juri ca jocul aspira la titlul de fluent ca apa, dar nu atat de intuitive pe cat multi si-ar dori. Iti trebuie ceva materie cenusie in dovleac pentru a dovedi cateva dintre aceste “mici obstacole” iar sentimentul general nu este cel de frica, ci de suspans constant. La modul cel mai serios, cu cat avansezi in poveste cu atat intalnesti elemente noi in gameplay care nu te lasa prada plictiselii, liniaritatea fiind ceva cu care nu m-am intalnit in timpul orelor minunate jucand acest Limbo narativ…

Desi in primele minute de joc o sa iti dea impresia de platformer generic, acesta isi “strica” imaginea initiala dupa cateva minute, devenind unul dintre cele mai complexe jocuri Indie din ultima vreme. O sa te trezesti alergand pentru propia viata pentru urmarit de un paianjen sau tot felul de siluete sinistre, sau, o sa faci cunostinta si cu alti protagonisiti… umani. Dar nu are sens sa stric placerea jocului, mai ales ca avansarea in poveste se face cursiv si odata ce te-ai apucat de el nu il mai lasi din mana.

Limbo, dupa cum am spus si mai devreme, este un joc aparte. Lumea in care se desfasoara este o nota discordanta in conformitate cu tiltul acestuia… Limbo, sau eternul… Varietatea locatiilor in care acesta se desfasoara este naucitoare. Un oras devastat, vegetatie care navaleste peste tot, totul intr-un stil unic… alb negru. Da… jocul este alb negru si credeti-ma … daca avea o pata de culoare ii strica tot feelingul. Nimic nu sublinieaza mai bine gameplay-ul si genialitatea acestuia ca imaginea monocroma. Singurul lucru care il pot spune de rau este ca am observat valoarea vizuala a acestuia abia dupa ce mi-am vazut capturile, gameplay-ul fiind uneori atat de intens in cat tinzi sa nu mai vezi fundalul ci doar destinatia.

Controlul este foarte simplu. Folosesti sagetile sau analogul pentru a te deplasa in cele doua dimensiuni ale jocului si pentru a sari, o tasta sau buton, si inca un buton pentru a interactiona cu diferitele obiecte. Totusi, pentru cei care doresc sa joace varianta de PC ii sfatuiesc sa foloseasca un controler, problema fiind ca atunci cand jucatorul alege sa mearga intr-o directie, vei trece brusc direct la alergare, personajul nu mai tine cont ca tu vrei sa mergi, acest incovenient fiind indepartat instant in momentul in care ai conectat un joypad la PC.

Playdead, creatorii jocului au reusit sa faca din motorul grafic si fizic al jocului o adevarata opera de arta. Balansarea pe franghii, mersul cu barca sau sariturile de pe o platforma pe alta realizandu-se fara cel mai mic efort, mai mult executandu-se la miime de secunda dupa apasarea tastei, in unele momente lasandu-te sa crezi ca poti prevedea structurile care se distrug sau cad. Iar pe aceasta cale, tin sa informez stimatul cititor ca Limbo este un joc meschin cu acesta. Ori de cate ori are ocazia o sa iti planteze ceva ascutit sau o forma geometrica in dovleac. Este neiertator la capitolul greseli, cum ai comis-o, cum ti-ai luat-o. O singura constanta totusi ramane… trebuie sa cauti oua. Stiu ca suna ciudat si ca probabil cativa dintre voi au gandul in alta parte, dar, multe dintre avhievement-urile din joc sunt legate de aceste… oua. Am terminat jocul de trei ori si nu am reusit sa gasesc decat jumatate din acestea, ceea ce ridica putin gradul de rejucabilitate al acestuia, totusi, fara walktrough-uri nu cred ca se pot descoperi multe dintre ele.

Pentru un joc cu un nume etern, Limbo nu este lung. Poti stoarce din el in jur de 4 sau 5 ore de joc, in cazul in care stai sa cauti si outele amintite mai sus, dar mai mult de atat nu cred. Chiar si in acest caz, durata jocului nu stirbeste cu nimic placerea de a duce la bun sfarsit aventurile eroului nostru anonim. Totusi, Limbo este un indie game, iar durata efectiva de joc este in ton cu titlulatura acestuia de joc de „garaj”.

Limbo nu are cerinte mari de sistem, l-am jucat pe un sistem low-end si s-a comportat frumos, n-am avut parte de caderi de cadre serioase. Probabil unii considera lipsa setarilor un defect, dar nu imi pot imagina Limbo cu setarile pe medium sau low, despre rezolutie nu mai vorbesc, care poate totusi fi schimbata din fisierele jocului, dar nu v-as sugera sa faceti acest lucru. Lasati-l asa cum este pentru ca este un joc extraordinar ce nu are nevoie de modificari.

Sunetul, cred ca subliniaza cel mai bine titlul acestui joc. Este ciudat de in ton cu toata atmosfera, acesta evidentiaza tot ceea ce iti poate face parul de pe sira spinarii sa se ridice. Sinistru, macabru, lugubru, straniu sunt cuvinte care nici nu incep sa defineasca sunteul, care, fie ca vrei sau nu, este o parte integranta din mecanica de joc. Iar muzica este si ea… diferita?! Da, un joc a carui coloana sonora poate face scartaitul de creta pe tabla de sticla sa para o sinfonie din ere apuse sau acel „Hit me baby one more time” ca o manea de mana a 4-a. In acest moment muzica din Limbo este pe aceasi treapta cu cea din Amnssia: The Dark Descent.

Anual joc destul de multe titluri Indie, dar Limbo este unul dintre cele mai inforatoare dintre acesta, pentru ca a reusit sa ma tina in fata monitorului ore bune fara macar sa imi pese de ceea ce se intampla in jurul meu. L-as putea numi un Starcraft sau Call of Duty al jocurilor indie, dar mai sunt ceva jocuri care trebuiesc testate si inca nu ma grabesc sa ii dau aceasta titulatura. Dar, in fond si la urma urmei, daca un om care chiar sta ore bune sa isi piarda timpul cu el fara sa scoata un sunet, atent la fiecare detaliu, nu vad de ce si voi, cititorii nu puteti sa faceti acelasi lucru. Pentru acest lucru isi merita nota acordata.