F.3.A.R – Alma… au venit copiii acasa! [REVIEW]

Cand eram mic, mama mi-a spus sa nu imi fie frica de intuneric, pentru ca nimic nu se ascunde in el. F.3.A.R vine sa infirme acest fapt, incercand sa si sustina faptul ca daca nu ai niste nervi de fier in anumite situatii este posibil sa te aduni de pe tavan precum o pisica speriata. Primele doua jocuri din serie mi-au placut, nu erau cine stie ce, dar nici nu aspirau la titlul de COD Killer, dovada ca cei de la Warner Brothers isi stiu lungul nasului. Oricum, e clar, nu au fost rele. Nu au schimbat industria, dar oferau o campanie bine scrisa, cu secvente scenarizate care iti cresteau pulsul uneori.

F.E.A.R. este acel gen de joc care vrea sa te bage in sperieti, dorind sa iti arate ca si un shooter poate fi spokey. Reuseste el? Depinde cum privesti situatia. Daca esti ca mine si mai poti anticipa in anumite cazuri aceste momente tensionate, nu prea te va atrage atmosfera jocului. Totusi, pentru cineva slab de ingeri, dar cu degete agere, obisnuit cu Bad Company 2 si Black Ops, este ceva iesit din comun. Este un risc mare sa oferi asa ceva pe piata! Dar, daca cei de la Day 1 Studios reusesc sa ofere o experienta memorabila, ramane sa vedem in randurile ce urmeaza.

Inainte sa incep cu povestea, am o mica mare problema cu acest joc. Este prea… shooter. Sigur, secventele in care trebuie sa iti uzi pantalonii de frica exista, dar nu este acel prim F.3.A.R. In incercarea de a lega primele doua jocuri intre ele, Point Man este adus, din nou, in lumina reflectoarelor, de data asta fiind secondat de fratiorul sau. Stiti voi… ala pe care l-ai impuscat in cap, urmat de o explozie a unui oras. Da… ala! Cum a ajuns aici si ce cauta nu este cert, singura explicatie fiind nevoia de a include o campanie cooperativa.

Ei bine, ma concetrez pe personajul principal, Mos Barbuta, avand in vedere ca seamna mai mult cu prima imaginare a lui Sam Fisher din Splinter Cell. In fine, aspectul acestuia nu este atat de important, ci misiunea lui. La sfarsitul lui F.E.A.R 2, un soldatel o impregna pe Alma, lasand micuta psihotica gestanta. Cei doi fratiori nu prea sunt atat de entuziasti la ideea ca “Mami” va avea o noua progenitura, fiind usor gelosi, dovada si campania de eradicare sau estompare a nasterii. Asa incepe aventura celor doi doctori ginecologi, Barbuta si Gaurica, intr-o misiune intitulata: Avortul lui Mami.

Nici Point Man, nici Fettel nu sunt rai ca personaje principale, dar parca le lipseste acel grad de implicare. Este foarte greu sa te atasezi de ei, din moment ce dialogul intre acestia este uneori realizat prin mici insertii in timpul campaniei, dar si atunci fiind cam fortat. Sigur, desfasurarea povestii este destul de bine pusa la punct, dar lipsa elementului imersiv si cinematic, pe care primul joc mi-a lasat impresia ca il detinea, este cam gretoasa. Ok, nu intelegeti gresit, nu spun ca povestea este rea, doar ca dupa un ciclu atat de lung de productie si ceva amanari, inrolarea anumitor nume mari din industria filmului pentru scenariu, ma asteptam la ceva sa ma inconvoi de frica.

Povestea este liniara si cred ca asta va deranja pe multi. Nu prea ofera diversitate cand vine vorba de abordare a povestii, iar noii jucatori sunt aruncati pur si simplu in poveste fara nicio explicatie. Stiu pe propria piele cum este sa te apuci de o franciza la jumatate de drum si sa te scarpini in cap la anumite referinte. Ar fi fost placut sa vad ceva efort din partea producatorilor in incercarea de a explica cine este care, cum si ce vrea.

Chiar daca multe elemente nu sunt punctate, povestea nu este rea si subliniez acest lucru. Totusi, dupa cum am spus si mai devreme, nu prea m-am putut atasa de personaje, le gasesc uni-dimensionale, previzibile, mono-cromatice in anumite situatii. Cred ca in al treilea act al povestii te sui intr-un elicopter si puteam sa jur avea se prabuseasca exact la inceputul urmatorului capitol. Nu prea a reusit sa ma surprinda atat de mult pe cat as fi vrut.

Oricum, F.3.A.R este un shooter reusit. Nu am gasit mecanici greoi de inteles si nu am avut durere de cap generala cand a venit vorba de controlul armelor.

Totusi, pe console exista un mic impediment, care sper sa fie indepartat. Nu iti poti edita armele. Am jucat F.E.A.R. 2 si m-am cam obisnuit cu schema de control, care aici e schimbata. Nu stiu cati dintre voi care se joaca pe console considera ca este “extrem de lejer” sa schimbi armele prin apasarea Triunghiului sau a Y-ului. Exista niste preset-uri, dar nu prea m-am putut acomoda cu niciunul dintre acestea.

Multe dintre mecanicile de joc din primele doua jocuri si-au facut loc si aici. Te poti ascunde dupa un obstacol si sa iti ciuruiesti adversarii dupa acesta. Chiar mi-ar fi placut sa il pot critica aici, avand in vedere ca mi-a cam scos peri albi in doi, dar culmea, aici functioneaza cum trebuie. Duse sunt timpurile in care personajul meu confunda o cutie de bere cu un perete sau mai stiu eu ce, aici sistemul de cover functionand absolut fluent. Acesta se realizeaza prin simpla apasare a unui buton, iar daca vrei sa tragi doar tintesti arma.

Pe de alta parte, mai exista si Fettel, fratiorul protagonistului principal, impuscat in capatana, care acum este mai mult o stafie a ceea ce era odata. Bine, chiar este o stafie. Mecanica de joc cu acest personaj este totalmente diferita fata de cea a lui Point Man. Fettel fiind o aparitie psihotica, reprezinta o abordare a jocului mai tactica uneori. Daca in forma spectrala poti doar sa arunci cu niste bile de energie psihica, acesta poate poseda NPC-uri pentru a intra si el in randul manuitorilor de arme. Nu este rau deloc, doar ca nu poti sa il accesezi decat daca termini cu Point Man misiunea in cauza. Este intresant in Single-Player sa incepi campania cu cei doi, totusi diminueaza foarte mult din dificultatea jocului, facandu-l chiar prea usor in prima jumatate. Chiar si asa, este o variatie bine venita.

Mecanica de shooting din spatele acestui  F.3.A.R am gasit-o chiar bine pusa la punct. Toate armele, asa futuriste cum sunt ele, mi s-au parut controlabile, cu recul adecvat si iti lasa acea impresie de putere in momentul in care descarci un shoutgun in corpul unui carcalac. Mai mult, sunt si destul de variate, completate si de o serie de bonusuri accesabile de cei care precomanda jocul.

Ca tot veni vorba de control, hai sa discutam si despre masini… vehicule… mech-uri. In joc poti controla, ca si in FEAR 2, exoschelete mecanice in anumite portiuni. Daca in al doilea joc mi-au placut la nebuinie, aici sunt o dementa generala. In portiunile de joc in care esti pus la comanda lor, chiar te simti ca un “Regular Badass”. Iti lasa acea impresie de invincibilitate cu care m-am mai intalnit in trecut la MechWarrior.

Arhitectura de nivel lasa totusi putin de dorit. Sunt momente moarte in care te scarpini in cap si incerci sa dibuiesti pe unde sa o iei, frustrand jucatorul intr-o oarecare masura. Este stresant sa te trezesti dupa o lupta de proportii ca nu ai stii pe unde sa o apuci. De altfel, aceste momente sunt presarate pe tot parcusul campaniei, indiferent de personajul pe care il controlezi. Sigur, acestea sunt in anumite cazuri destul de sinistre cat sa te bage in sperieti, dar si atat de variate cat sa nu devina monotone, dar pana la urma dorim cu totii o experienta fluida in parcurgerea unui nivel.

Singura sa salvare sunt momentele scriptate care iti pot face pielea sa se zbarleasca pe spate, acestea fiind si punctul forte al acestui joc. Nu poti sa urci pe o rampa sau sa dai un colt fara sa vezi o silueta care sa te faca sa tresari sau o Alma care iti respira in ceafa. Este neplacut de… placut sa vezi cum aceste momente se desfasoara pe monitor, oferind un element horror bunicel, as putea spune.

Cine a pus mana macar pe un singur FEAR pana acum stie ca armele nu sunt totul in acest joc. Puterile psihice ale lui Point Man si Fettel sunt si aici, doar ca Point Man este un pic mai stangaci cu ele. Fettel, pe de alta parte, este cel care controleaza jucatorii si foloseste proiectile telechinetice, abilitati secondate de alte si alte mecanici de gameplay. Bine, poti sa incetinesti timpul cu ambii, impartind plumb in scufite fara probleme, fiind una dintre mecanicile marcante ale acestui joc.

Aproape totul se poate imbunatatit in joc cu ajutorul unui task tree. Practic, jocul te recompenseaza cu posibilitatea de a aduna mai multa munitie, un time dilatation mai indelungat, in functie de anumite sarcini pe care jocul iti cere sa le intreprinzi. Ceea ce mi-a placut este naturaletea cu care vine completarea acestora. Nu te pune sa faci cine stie ce acrobatii, facand dintr-un level up mai mult o obligatie decat o placere.

Pot sa spun ca am terminat acest joc lejer, cu ambii jucatori, fara sa ma stresez prea mult, ajungand cu nivel maricel la final, fara sa imi crap capu cu cine stie ce insarcinare ciudata de genul: omoara cu cutitul cutare carcalac. Pana si colectarea anumitor obiecte presarate prin nivel iti creste nivelul, facand cautarea lor o placere. Faptul ca producatorii au inclus papusile lui Alma ca si Colectebles mi-a placut nespus. Parca nu voiam sa vad inca o serie de seringi sau mai stiu eu ce.

Sincer sa fiu, nu prea m-am asteptat la un multiplayer bine pus la punct, dar nici la includerea unui element cooperativ atat de puternic. In F.3.A.R, singura hiba este limitarea la 4 jucatori, ceea ce iti cam taie pofta intr-o oarecare masura. Salvarea totusi vine din partea modurilor de joc inovative. Folosesc cuvantul „inovativ” cat se poate de sfios, caci toate aceste moduri sunt variatii ale altora deja consacrate.

Cele patru moduri nu sunt practic nimic cu care jucatorii de Halo, CoD sau de alte titluri sa nu se fi intalnit, totusi micile adaugiri facute de Day 1 Studios reusesc sa diferentieze… De exemplu, in Fu**ing Run! Jucatorii trebuie sa se ajute intre ei, fiind contant urmariti si atacati din toate partile, fiind nevoiti sa coopereze intre ei pentru a supravietuii.

Problema cu acest stil de joc este ca, daca unul moare, toti dau coltul, asa ca necesita o comunicare constanta intre jucatori, iar daca unu nu are casti… Adio Mario. Contractions, sau mai bine zis copilul lui Left 4 Dead si Zombie Mode din Cod, este exact acel gen de mod cu care iti pierzi timpul. Toti cei patru jucatori trebuie sa se coordoneze in asa fel in cat sa isi ajute coechipierii, sa puna mana sa ridice baricade, aparandu-se de valuri peste valuri de inamici. Spre deosebire de run, aici daca unu crapa nu afecteaza echipa, doar ca jocul devine realmente mai greu. Acest mod nu il recomand de unul singur. Macar un prieten este indicat sa se alature “distractiei” pentru a face fata.

Ultimele doua moduri sunt Soul Survivor si Soul King, cu care nu prea mi-am batut capul, gasindu-le usor.. anoste.

Soul Survivor este cat de cat interesant, avand in vedere ca este cel mai sadic mod de multiplayer pe care l-am intalnit pana acum. Practic, in orice moment, daca nu esti atent, te poti transforma din aliat in inamic, fiind nevoit sa iti macelaresti echipa dupa ce ai fost “corupt” de Alma. Sincer sa fiu, dupa cateva jocuri l-am gaist cam prea putin echilibrat, fiind mult prea usor ca inamic sa iti anihilezi fosta echipa. Nu este rau, ofera diversitate, dar devine plictisitor dupa foarte putin timp.

Iar Soul King, chiar daca este cel mai competitiv dintre moduri, este chiar mai sadic. Incepi in forma de spectru, scopul tau fiind sa posezi soldati controlati de inteligentul artificial, in scopul acumularii de suflete. Daca mori, pierzi jumatate din suflete, daca nu mori, esti in siguranta. Totusi, este unul dintre cel mai putin echilibrate moduri pe care l-am vazut pana acum, dar si cel mai competitiv. Practic, daca ai un numar mare de suflete, este ca si cum ti-ai picta o tinta mare pe dos, toti jucatorii dorind sa iti injumatateasca scorul. Nu e rau, dar este extrem de frustrant sa iti pazesti dosul pas cu pas.

Pentru un joc din acest an, F.3.A.R, chiar nu este pretentios. Pe PC nu iti trebuie un mamut dotat cu ultima generatie de procesor si o placa video de multe milioane, lucru care chiar a reusit sa ma surprinda. Practic, pe o nVidia 9600GT cu 512 MB acesta a rulat absolut fluent, cu detaliile la maxim fara sa sughita un frame, ceea ce chiar nu am mai intalnit. Iar pentru cum arata chiar este o realizare.

Comparativ cu nivelul grafic al unei console, F.3.A.R nu este rau. Nu s-au facut mari imbunatatiri si nici nu vrea sa fie Crysis, dar arata bine. Texturile nu se incarca atunci cand au ele chef, animatiile sunt fluente si anatomic corecte, iar armosfera lugubra este subliniata de lumina jocului. Mi-a placut ca pot dezmembra cu un shoutgun un zombie si felul in care acestia sunt aruncati in momentul in care descarc un foc de arma in ei. Nu este rau, mai ales ca elementul “feroce”, daca imi este permis sa il numesc asa, este accentuat destul de bine de aceste mici detalii.

Totusi, am si de ce sa ma plang. Animatiile faciale lasa mult de dorit. Practic, imbunatatiri de la titlul precedent nu au fost facute, fiind destul de greu sa te minunezi la ceva iesit din comun. Asta ca sa nu mai luam in calcul faptul ca jocuri precum L.A. Noire au aparut pe piata, care, sincer sa fiu, dau clasa din acest punct de vedere.

Sunetul a fost intotdeauna o piesa importanta in acesta serie. Ei bine, aici joaca un rol mai special, as putea spune. Este genul de joc care, chiar daca nu are cel mai puternic motor grafic care sa il mane, compenseaza printr-un sunet bine pus la punct. Atmosfera este subliniata de acesta intr-un mare fel. Fiecare usa care se deschide, fiecare foc tras sau voce de fundal are acel ceva special. In momentele moarte de care aminteam mai sus, exista mici insertii care sa iti faca creierul sa se infasoare si mai strans in jurul povestii. Posibil si aportul lui John Carpenter sa fi jucat un rol in acest “micut” element, dar, credeti-ma pe cuvant, sunt momente in care veti sari de pe scaun.

F.3.A.R nu este un joc rau, doar ca intr-o era dominata de anumite tertipuri de gameplay parca pare din alta lume. Este un Horror Shooter bun, chiar daca nu ofera atat cat m-am asteptat de la el. Bine, cei care nu au mai jucat acest tip de joc chiar este posibil sa incerce si restul seriei, doar pentru a descoperi povestea de fundal uitata de catre producatori. Chiar si asa, ofera o armosfera sinistra reminescenta unor titluri precum Silent Hill sau Reisdent Evil 2, fiind cam o aberatie pe piata intr-o oare care masura. Ofera o poveste bunicica, dar cam trasa de par in anumite situatii, totusi finalul va fi ceva la care multi nu s-au asteptat. Sfatul meu… jucati acest joc. Are acel ceva din trecut, imbinat cu acel ceva nou.

Nota finala… 7,9.