Prince of Persia The Forgotten Sands [Review]

Unii printi se confrunta in viata cu provocari ceva mai complicate decat aceea de a da bine in poze si a se feri de papparazzi (macar de forma). Iar daca esti un print la fel de persan ca si covorul din sufragerie, problema – si pe vremuri, dar se pare ca si in zilele noastre – este axa raului, care nu stiu ce treaba are ea prin Persia, dar provoaca o sumedenie de probleme. Daca in zilele noastre solutia nici macar nu se intrevede la orizont, in vechime se pare ca tot ce aveai nevoie era o conditie fizica de invidiat, care sfida pe alocuri legile fizicii, si un look cat mai cosmopolit, deci mai subtire cu trasaturile persane. E suficient ca fratele tau arata ca o problema geopolitica, macar unul din familie sa arate ca si cum ar fi umblat pe la inalte scoli europene. Si uite asa se naste un nou episod din celebra franciza Prince of Persia, cu un personaj principal usor de digerat de comunitatile de gameri de oriunde din lume, dar mai ales de americani, care au astfel ocazia sa-si imagineze cum arata pe vremuri teatrul de operatiuni al Furtunei din Desert din zilele noastre. Daca look-ul noului Print ti se pare OK (in fond si la urma urmei nimic nu-i impiedica pe vechii regi persani sa dea din cand in cand o raita si prin regatele europencelor), te asteapta un nou festival al cataraturilor si salturilor incredibile.

Noul Prince of Persia, The Forgotten Sands, incearca sa recreeze atmosfera cu totul speciala a primului joc al francizei, o senzatie a gamingului din 2003, The Sands of Time. Franciza initiata atunci a continuat in fiecare an, iar in 2008 a aparut o reimaginare a intregii francize (treaba cu reimaginarea pare sa fie o obsesie recenta a intregii industrii de divertisment americane, de care astept sa scapam cum astept sa scapam de criza), dar care a rezultat intr-o simplificare extrema a gameplay-ului, astfel incat nu prea mai aveai cum sa gresesti. Chestie apreciata de multi, dar care nu a devenit un trend pentru ca The Forgotten Sands este din nou o provocare, renuntand totodata si la ideea lumii deschise a jocului din 2008. Sistemul liniar de niveluri permite insa creatorilor sa-si manifeste pe deplin abilitatile in a crea un design complex, iar rezultatul nu dezamageste catusi de putin, pentru ca te poti plange de orice, numai de complexitatea chestiilor pe care trebuie sa le comiti pentru a termina cu succes un nivel nu.

Daca esti un fan al platforming-ului si ai si skill-urile necesare, The Forgotten Sand va fi o incantare. Daca nu, te asteapta ore bune de topaiala frustrata, pana te prinzi exact ce ai de facut si va trebui sa experimentezi la greu, chiar si chestii care par imposibil de realizat, dar fara de care vei descoperi ca nu vei termina niciodata nivelul la care te afli in joc. Dar combo-urile de salturi si miscari se invata destul de repede si tutorialul jocului te indruma bine, asa ca inceputul nu va fi complicat. Mai tarziu, totul devine o simpla chestiune de a te prinde ce combinatie noua de salturi si miscari trebuie sa aplici si cam care ar fi ruta de urmat. Nu am vazut sa existe si cai alternative, asa ca este suficient sa te prinzi de unde trebuie sa incepi, restul se va inlantui logic si, daca stapanesti bine tastele, vei trece de multe zone din joc fara sa cazi macar odata.

In mod normal, sunt de evitat referintele la povestea jocului, dar The Forgotten Sands nu are cine stie ce poveste, ci mai degraba o succesiune de pretexte pentru a justifica de ce anume trebuie sa ajungi pe cine stie ce balcon cocotat cine stie pe unde. In linii mari, Printul urma sa faca o vizita fratelui sau, al carui regat este sub asediu din partea nu conteaza cui. Bineinteles ca nu asteapta deznodamantul bataliei si incepe cursa cu obstacole pentru a-si intalni fratele, care cam asta ramane povestea principala pana la final. Obstacolele alterneaza, constand in valuri de inamici care trebuie hacuiti exemplar cu sabia din dotare, si trasee de „Parcour” pe care trebuie sa le strabati pana la urmatorul val de inamici. Ambele tipuri de obstacole evolueaza de-a lungul jocului, dar alternanta lor ramane relativ constanta. Din loc in loc apar mici lupte cu bosi nu foarte solicitanti si, desi ecranul se umple de inamici, nu vor trece decat cateva minute pana la victorie, daca apesi suficient de repede pe tastele de atac ale mouse-ului. Ceva mai interesant este atunci cand bosul sare la mama dreaq, atacandu-te de la distanta, in timp ce tu trebuie sa te cateri pana la el evitand atacurile, dar nici asta nu este prea greu.

Dupa cateva ore de joc, lucrurile devin destul de repetitive, chiar daca puzzle-urile sau traseele de parcurs se complica. Partea cu luptele este in special repetitiva si devine ceva mai variata doar spre finalul jocului, cand acumulezi suficiente upgrade-uri incat sa variezi cat mai interesat atacurile. Luptele par simple pauze de mash pe butoane intre doua trasee aparent imposibile.

Care trasee sunt de fapt adevarata provocare din Forgotten Sands si releva o imaginatie pe alocuri de-a dreptul diabolica a level designerilor. Daca la inceput te prinzi dintr-o privire pe unde trebuie s-o iei, pentru ca totul e la vedere, pe masura ce avansezi in joc vei descoperi ca traseele nu mai sunt asa vizibile si trebuie sa ajungi in anumite puncte pentru a ti se dezvalui ce ai de facut in continuare. Nu va spun cum, dar vei capata pe parcurs si anumite puteri care te ajuta. Prima este abilitatea de a ingheta apa pentru un timp limitat, dar suficient pentru a face dintr-un jet de apa o coloana pe care te poti catara sau o bara pe care poti face un swing catre un sprijin fizic. Mai tarziu vei capata si abilitatea de a restaura elemente de arhitectura in ruina la starea lor initiala, in care apar si suporturile de care ai nevoie pentru urmatoarea saritura. Astfel, vei obtine fie o coloana de care sa te agati, fie o platforma pe care sa sari, chestii fara de care nu ai cum sa avansezi. Treaba se complica pe alocuri, pentru ca nu va fi suficient sa ingheti coloanele sau peretii de apa, ci va trebui ca in plin salt sa dezactivezi inghetul pentru a trece printr-un perete de apa, dupa care imediat sa ingheti totul la loc pentru a avea o coloana pe care sa aterizezi. In astfel de puncte jocul poate deveni realmente frustrant, pentru ca vei avea de comis fara absolut nici o greseala combinatiile corecte de taste. La un moment dat vei ajunge sa te gandesti foarte serios sa te apuci de chitara clasica, ca ar fi pacat sa irosesti o asemenea „digitatie”.

Daca ceva nu-ti iese, insa, nu va trebui sa reiei totul de la ultimul checkpoint, avand posibilitatea de a te intoarce in timp, in functie de cate bilute albastre acumulezi, asa ca daca ai ratat ultima saritura dintr-un combo complicat, nu va trebui neaparat sa o iei de la capat cu tot nivelul. Treaba cu intorsul in timp ajuta, dar nu te va scoate la liman si va trebui pana la urma sa-ti iasa toate combo-urile pentru a trece mai departe.

Puzzle-urile care apar din loc in loc sunt in general de genul „trage-de-o-maneta-si-vezi-ce-se-intampla”, deci la mintea galinaceelor. Un singur puzzle pare ceva mai complicat, cand trebuie sa muti o roata dintata pana ajunge la un angrenaj, dar te prinzi relativ repede si de asta. Un alt puzzle dragut, care in final se va dovedi delicios de simplu, vei intalni la Observator si cu greu ma opresc aici de teama spoilerelor.

Dintr-un punct de vedere, puzzle este cam orice traseu din joc si nu doar momentele cu manete si faptul ca unele dintre ele sunt de-a dreptul diabolice mi se pare un mare plus pentru joc. Dupa ce „rezolvi” o camera complicata, nu-ti poti reprima un sentiment de satisfactie si asta este o rasplata binevenita, pe care multe dintre jocurile recente au uitat s-o mai ofere jucatorului. Rareori mai exclami „Am I good or am I good?” navigand prin meandrele scripturilor din vreun shooter recent, dar PoP iti va oferi destule momente in care sa te simti bine in pielea ta de gamer.

Per ansamblu, gameplay-ul ofera de toate pentru toti, indiferent de nivelul de experienta, fiind bine gandit, chiar daca un picut repetitiv. Nu vei scapa nici in PoP de momente in care vei injura camera, care iti ofera pe alocuri unghiuri de vizionare imposibile, din care n-ai cum sa vezi ce te asteapta mai departe, desi nu sunt chiar convins ca in unele locuri e numai camera de vina, si probabil ti-a pregatit programatorul genul ala de surprize care te fac sa reiei jocul de la ultimul checkpoint. Dar poti apasa tasta F in onoarea lui, ca a doua oara nu te mai surprinde.

Din punct de vedere al graficii, The Forgotten Sands te cam lasa scarpinandu-te in crestet. Unele peisaje sunt pur si simplu superbe, cu efecte dinamice de lumini si umbre incantatoare, in vreme ce altele par desenate pana la ora 17:00, cand toata lumea merge la bere. Exista o destul de evidenta inconstanta a graficii de-a lungul jocului, dar din fericire zonele care arata bine domina, iar daca esti foarte concentrat pe vreun combo poti trece cu vederea pe cele anoste. In principal, ai de-a face cu ruine cam pe peste tot, dar daca privesti atent, nivelul detaliilor variaza vizibil intre anumite zone din joc, iar palatul pare sa fi „imbatranit” neuniform.

Coloana sonora insa este OK. Muzica „imbraca” bine actiunea si nu iti afecteaza concentrarea cand ai de comis un combo complicat, iar vocile personajelor – desi nu ai multe dialoguri, si alea care sunt nu par cruciale pentru a intelege ce ai de facut mai departe – sunt bine sincronizate si cu o dictie foarte buna, deci la capitolul sunet nu sunt probleme.

Odata ce ai terminat jocul, sunt deblocate si „provocarile”, in care ai de facut fata valurilor succesive de inamici. Daca te amuza sa combini puterile dobandite prin sistemul de upgrade, go ahead, dar dupa atata platforming, parca nu prea merge button mashing, asa ca eu unul am zis pas.

A, si sa nu uit, un bonus pentru fanii Assassin’s Creed este faptul ca il poti imbraca pe Print cu costumul lui Ezio din Assassin’s Creed II, chestie care te costa doar 30 de puncte UPlay, pe care le vei face destul de repede inca din prima parte a jocului, si se si potriveste cu atmosfera jocului, desi Altair ar fi mers si mai bine.

Ar mai fi de facut o precizare de natura tehnica si anume ca sistemul DRM al lui Ubisoft care presupune logarea pe site inainte de pornirea jocului functioneaza si in cazul lui Prince of Persia, asa ca pentru versiune pe PC ai nevoie de conexiune la internet si, desigur, de jocul original.

Fara a avea o legatura directa cu The Forgotten Sands, alta decat ca se bazeaza pe povestea din Sands of Time, fara a fi insa o ecranizare fortata, va recomand si filmul Prince of Persia: The Sands of  Time, care este un excelent blockbuster de vara, ceea ce ar fi trebuit sa fie cam toate filmele bazate pe jocuri video. Daca Doom sau Far Cry au fost masacrate in versiunea cinematografica, Prince of Persia a avut norocul sa fie ecranizat foarte bine, fara a incerca sa urmeze fidel canoanele jocului original. Si nu intamplator mentionez Doom si Far Cry, dintre ecranizarile esuate de jocuri video. Daca Doom a comis pacatul de a incerca sa redea prea fidel atmosfera jocului, Far Cry s-a indepartat mult prea mult de povestea originala. Se pare ca solutia corecta pentru oricine incearca ecranizarea unui joc video este cea gasita de creatorii lui Prince of Persia, care are povestea sa, nu identica cu a jocului, dar nici atat de departe incat sa  nu-si mai justifice titlul. Dar destul despre film, vi-l recomand ca merita.

Si cum oricarui review ii sta bine si cu o concluzie, as zice ca Prince of Persia The Forgotten Sands merita si el. Nu neaparat pentru grafica sau poveste, dar clar pentru provocarile de gen platforming si chiar si cele de lupta, desi Printul este mai degraba acrobat decat soldat. Nu cred ca va reusi sa atraga fanii mai mult decat a facut-o Sands of Time, dar cu siguranta nici nu ii va respinge, asa ca per ansamblu cred ca este o continuare intr-o directie buna a intregii francize si in mod cert vom mai auzi de Printi ai Persiei intr-o ipostaza victorioasa, nu cum a sfarsit-o Saddam.