The Shards te atrage cu frumusețe și te ține captiv prin frică: noul thriller Disney+ al lui Ryan Murphy merită văzut REVIEW

Unele seriale thriller își ascund întunericul în spatele unor coridoare prost luminate și al unor case abandonate. „The Shards” face exact opusul. Îți arată vile luxoase, mașini scumpe, adolescenți impecabil îmbrăcați și petreceri la care pare că nimic rău nu s-ar putea întâmpla. Apoi începe, încet, să spargă această imagine perfectă. Noua producție FX, care ajunge pe Disney+ pe 6 august, are zece episoade și este inspirată de romanul omonim al lui Bret Easton Ellis.

Am început să mă uit la „The Shards” așteptându-mă la un thriller adolescentin elegant, cu multă estetică retro și câteva crime plasate strategic. Am primit ceva mai interesant. Serialul este, înainte de orice, o poveste despre obsesie. Despre momentul în care atracția, frica și paranoia încep să semene atât de mult, încât nici personajele și nici spectatorul nu le mai pot separa.

M-a prins repede și a reușit să-mi mențină curiozitatea până la final. Nu este un serial perfect și are câteva momente în care își prelungește inutil misterul. Cu toate acestea, atmosfera, personajele și jocul permanent dintre adevăr și percepție îl transformă într-unul dintre cele mai bune proiecte recente produse de Ryan Murphy.

O lume perfectă în care nimeni nu este în siguranță

Acțiunea se desfășoară în Los Angeles, în 1981. Bret, interpretat de Igby Rigney, este elev în ultimul an la o școală privată frecventată de copiii bogați și influenți ai orașului. Este un scriitor în devenire, atent la fiecare gest și fiecare schimbare de ton. Observă oamenii mai mult decât îi trăiește. Își analizează prietenii, relația și propriile dorințe, transformând aproape fiecare experiență într-o poveste pe care o rescrie în minte.

Vezi și:

Cine nu va mai putea conduce trotinete electrice în România. Documentul necesar pentru a circula legal

Echilibrul lui fragil se destramă atunci când la școală apare Robert Mallory, interpretat de Homer Gere. Robert este frumos, distant și suficient de misterios încât fiecare tăcere a lui să pară o posibilă mărturisire. Sosirea sa coincide cu amplificarea panicii provocate de The Trawler, un criminal în serie care atacă adolescenți din Los Angeles. Pentru Bret, coincidența devine rapid certitudine. Sau cel puțin așa pare.

Aici funcționează cel mai bine serialul. Nu știi niciodată cât din pericol este real și cât este construit de mintea lui Bret. Personajul nu este un detectiv clasic. Nu caută adevărul cu răbdare și obiectivitate. Este implicat emoțional. Îl dorește pe Robert, îl invidiază, îl suspectează și încearcă să-l transforme într-un personaj pe care îl poate controla.

Igby Rigney susține foarte bine această ambiguitate. Bret poate fi vulnerabil într-o scenă și insuportabil de egoist în următoarea. Poate părea singurul om care vede pericolul, pentru ca apoi să ia o decizie care te face să te întrebi dacă nu cumva el este adevărata amenințare. Rigney nu încearcă să-l facă permanent plăcut. Tocmai de aceea, interpretarea lui funcționează.

Vezi și:

Character.AI intră în faliment după ce ajunsese la o evaluare de peste un miliard de dolari. Disney vrea să cumpere o parte din active

Epic Games le cere dezvoltatorilor să folosească AI pentru noul joc Disney. Proiectul cu Marvel și Star Wars a fost amânat

Homer Gere și Kaia Gerber nu sunt doar chipuri frumoase

Homer Gere are probabil rolul cel mai dificil. Robert trebuie să rămână fascinant fără să devină o caricatură a băiatului misterios. Actorul păstrează permanent ceva inaccesibil în privire și în felul în care își construiește replicile. Nu știi dacă personajul ascunde o traumă, o crimă sau pur și simplu nimic. Uneori pare că Bret interpretează drept amenințare o banală lipsă de interes.

Chimia dintre Igby Rigney și Homer Gere susține mare parte din tensiunea sezonului. Relația lor nu poate fi redusă la atracție sau rivalitate. Este un amestec toxic de dorință, curiozitate, competiție și teamă. Bret vrea să-l cunoască pe Robert, dar vrea și să-l demascheze. Robert pare să-l provoace, dar nu este niciodată clar dacă o face intenționat.

Kaia Gerber o interpretează pe Susan Reynolds, cea mai bună prietenă a lui Bret și imaginea perfectă a adolescentei privilegiate. Susan este populară, elegantă și aparent sigură pe ea. Serialul îi permite însă lui Gerber să arate fisurile personajului. Sub controlul afișat se află o tânără care știe că statutul ei depinde de felul în care este văzută.

Hayes Warner, aflată la debutul actoricesc, o joacă pe Debbie Schaffer, iubita lui Bret. Debbie simte repede că Robert a modificat ceva în relația lor, chiar dacă Bret refuză să recunoască. Warner îi oferă personajului mai multă sensibilitate decât sugerează inițial scenariul. Debbie nu este doar iubita ignorată a protagonistului. Are propriile frici și începe să înțeleagă că lumea adulților din jurul ei este la fel de periculoasă ca amenințarea care domină orașul.

Graham Campbell îl interpretează pe Thom Wright, sportivul popular al grupului. Thom pare la început personajul cel mai stabil, dar și el ajunge prins în jocul suspiciunilor. Campbell construiește bine contrastul dintre siguranța afișată și teama unui adolescent care începe să înțeleagă că prietenii săi nu îi spun totul.

Ce păstrează The Shards din The Beauty

Comparația cu „The Beauty” apare inevitabil. Ambele producții poartă semnătura lui Ryan Murphy și folosesc frumusețea ca pe o capcană. Personajele sunt atrăgătoare, privilegiate și aparent protejate de bani sau statut. În ambele seriale, corpurile și chipurile perfecte ascund frică, violență și o nevoie disperată de validare.

Susan ar putea exista fără probleme în universul din „The Beauty”. Este o tânără care știe că imaginea reprezintă o formă de putere. Robert, la rândul său, este tratat aproape ca un produs imposibil de ignorat. Frumusețea lui îi face pe ceilalți să proiecteze asupra sa tot ce își doresc sau tot ce îi sperie. Terry Schaffer, interpretat excelent de Wes Bentley, amintește de adulții influenți și lipsiți de scrupule din celălalt serial. Este un producător de film care vede vulnerabilitatea tinerilor ca pe o oportunitate.

Diferența este că „The Beauty” mergea spre body horror și conspirație globală, în timp ce „The Shards” rămâne mult mai intim. Aici, corpul nu se transformă spectaculos. Mintea este cea care începe să se deformeze. Bret nu mai știe dacă documentează realitatea sau dacă o rescrie până când se potrivește cu povestea pe care vrea să o spună.

Ryan Murphy revine astfel la temele care au definit multe dintre proiectele sale, de la „American Horror Story” până la thrillerele sale despre celebritate și obsesie. „The Shards” este însă mai controlat decât alte producții ale sale. Nu încearcă să șocheze în fiecare episod. Lasă tăcerile, privirile și spațiile goale să construiască neliniștea.

Adulții sunt poate mai periculoși decât criminalul

Wes Bentley și Evan Rachel Wood aduc serialului o energie diferită. Bentley îl joacă pe Terry Schaffer, tatăl lui Debbie, un producător hollywoodian care îi promite lui Bret acces la industrie. Terry este genul de adult care vorbește despre oportunități în timp ce calculează ce poate obține de la persoana din fața lui.

Evan Rachel Wood este Liz Schaffer, mama lui Debbie. Viața ei luxoasă ascunde alcoolism, nefericire și o căsnicie care pare să se descompună în spatele ușilor închise. Wood nu are nevoie de scene foarte lungi pentru a transmite epuizarea personajului. Liz pare uneori desprinsă de realitate, dar vede mai multe decât lasă să se înțeleagă.

Jordan Roth completează această zonă a poveștii în rolul lui Steven Reinhardt, asistentul lui Terry. Personajul are ceva teatral și neliniștitor, potrivit pentru un serial în care aproape fiecare adult pare să ascundă o versiune murdară a adevărului. Distribuția și personajele au fost prezentate anterior și în materialul despre premiera serialului „The Shards”.

Regizorul Max Winkler păstrează permanent contrastul dintre eleganță și amenințare. Los Angeles-ul anilor ’80 este surprins prin lumină caldă, fum, piscine, restaurante exclusiviste și interioare atent compuse. Decorurile și costumele nu sunt doar exerciții de nostalgie. Ele construiesc o lume în care aparențele trebuie menținute indiferent de ceea ce se întâmplă în spatele lor.

Ryan Murphy și Bret Easton Ellis sunt creatorii serialului și se află printre producătorii executivi, alături de Max Winkler, Nina Jacobson, Brad Simpson, Eric Kovtun, Scott Robertson și Nissa Diederich. Producția 20th Television reușește să păstreze vocea rece și incomodă asociată cu literatura lui Ellis, dar o adaptează unui thriller suficient de accesibil pentru publicul care nu a citit romanul.

Un defect minor și un final care cere sezonul al doilea

Principalul minus este ritmul din partea de mijloc a sezonului. Câteva episoade insistă prea mult asupra aceleiași întrebări: Robert este cu adevărat periculos sau Bret își transformă obsesia într-o anchetă? Misterul funcționează, dar serialul repetă uneori aceleași suspiciuni și aceleași confruntări fără să adauge suficientă informație nouă.

Vocea narativă a lui Bret devine și ea ușor redundantă în câteva momente. Înțelegem destul de repede că este un narator nesigur și că își filtrează experiențele prin propriile dorințe. Serialul nu ar fi pierdut nimic dacă ar fi avut puțin mai multă încredere în imagini și puțin mai puțină nevoie de a explica starea lui interioară.

Aceste probleme rămân însă minore. „The Shards” știe să creeze tensiune, are personaje pe care vrei să le descifrezi și oferă suficiente răsturnări de situație pentru a nu deveni previzibil. M-a prins, iar ultimele episoade au recuperat orice încetinire din partea de mijloc.

Finalul nu lasă impresia unei povești încheiate. Dimpotrivă. Deschide o direcție nouă, schimbă felul în care poți interpreta anumite personaje și lasă în urmă întrebări prea importante pentru a fi ignorate. Nu există încă o confirmare oficială pentru sezonul al doilea, dar, la cum s-a terminat, este clar că povestea a fost construită pentru a continua.

„The Shards” este un serial bun, elegant și suficient de tulburător. Nu se bazează doar pe crime și mister, ci pe ideea că oamenii își pot distruge viața încercând să transforme realitatea într-o poveste care să le confirme obsesiile. Iar uneori, cel mai periculos personaj nu este cel pe care îl suspectezi, ci cel care îți spune povestea.

Un AI a ajutat cercetătorii să „spargă” Chrome în șase zile. Vulnerabilitatea putea afecta un miliard de utilizatori, Google a plătit 250.000 de dolari