INTERVIU EXCLUSIV | „Ultimele scrisori ale bunicii”, filmul care a pornit dintr-o cutie cu scrisori și a devenit o confruntare cu trecutul. Regizoarea Olga Lucovnicova: „Istoria trece prin mijlocul familiilor”

Uneori, cele mai grele povești de spus sunt cele care încep în propria familie. Cu o cutie veche, câteva fotografii și scrisorile unei bunici pe care nu a cunoscut-o niciodată, regizoarea Olga Lucovnicova a pornit într-o călătorie care avea să o ducă mult mai departe decât își imaginase: spre trecutul tatălui său, spre un oraș din Munții Ural, spre rănile lăsate de Uniunea Sovietică și, inevitabil, spre propriile întrebări despre memorie, traumă, identitate și lucrurile pe care familiile aleg să nu le spună. Din această căutare s-a născut „Ultimele scrisori ale bunicii”, un documentar profund intim, care intră în cinematografele din România pe 6 noiembrie, distribuit de microMultilateral, după un parcurs care include și trei festivaluri în această toamnă.

INTERVIU Olga Lucovnicova, regizoare „Ultimele scrisori ale bunicii”

foto – olgalucovnicova.com

Ozana Mazilu (Playtech): Totul a pornit de la o cutie cu scrisorile bunicii tale, la care mult timp doar tatăl tău a avut acces. Îți amintești momentul în care ți le-a încredințat și ce ai simțit când ai început să le citești?

Olga Lucovnicova: Era, de fapt, cutia tatălui meu în care păstra tot felul de fragmente din viața familiei lui din Ural: fotografii, scrisori, mici obiecte. O țin minte din copilărie, pentru că o lua cu el de fiecare dată când ne mutam dintr-un apartament în altul. După destrămarea Uniunii Sovietice și moartea bunicii mele, legătura cu familia de acolo s-a pierdut aproape complet. Pe atunci nu existau telefoane mobile, internet sau calculatoare, iar cutia era singura verigă de legătură cu acel trecut îndepărtat, dar încă prea dureros pentru tata ca s-o deschidă, să răscolească prin lucrurile păstrate acolo sau să-mi povestească despre ele. Și totuși, spunea mereu că le păstrează pentru mine.

Când părinții mei s-au mutat în Spania, acum aproape zece ani, cutia a rămas în Moldova, în subsol, alături de alte lucruri dragi lor, dar care nu erau esențiale pentru viața de zi cu zi. În timp ce filmam Nanu Tudor (2021) în Moldova, am decis să iau cu mine cutia în Belgia, unde studiam. Unul dintre impulsuri a fost Love Is Potatoes (2017) de Aliona van der Horst, un film despre memoria unei familii, reconstruită prin casa și lucrurile rămase în urmă. Filmul m-a făcut să mă întreb mai mult despre această parte a familiei mele din Urali, despre care știam atât de puțin, despre tăcerile, secretele și poveștile rămase nespuse.

Din această cutie cu amintiri, cel mai mult m-au emoționat fotografiile și scrisorile bunicii mele. Ea a murit înainte să mă nasc, dar am crescut cu poveștile despre ea și, într-un fel, o simțeam foarte apropiată, deși nu o cunoscusem niciodată. Marianne Hirsch numește asta „postmemorie”, felul în care trecutul generațiilor dinaintea noastră continuă să ne modeleze, chiar dacă nu l-am trăit direct. Uneori tocmai prin absențe, tăceri și istorii fragmentate, pe care ajungem să încercăm să le reconstruim.

Vezi și:

Unde s-a angajat Marian Godină după ce și-a dat demisia din Poliție. Ce spune despre noul său loc de muncă

Ozana Mazilu (Playtech): Bunica ta a murit în 1989, la doar 51 de ani, într-o perioadă în care Uniunea Sovietică se apropia de destrămare. Cât de mult ai pornit în această călătorie încercând să înțelegi povestea ei și ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani ai vieții sale?

Olga Lucovnicova: Am știut dintotdeauna că bunica mea și-a pus capăt vieții. Nu-mi amintesc când mi-a spus tata prima dată, am senzația că pur și simplu am crescut știind asta. Dar poveștile lui despre ea, despre familia din Ural și, în general, despre viața în Uniunea Sovietică erau mereu fragmentare și contradictorii. De fiecare dată când încercam să pun mai multe întrebări, simțeam că ajungem la un punct dincolo de care el nu mai putea sau nu mai voia să meargă. Și rămâneam cu multe întrebări fără răspuns. De aici a pornit nevoia unei cercetări mai profunde. Voiam să înțeleg cine a fost bunica mea și ce a dus la moartea ei, dar destul de repede am înțeles că povestea ei putea spune ceva și dincolo de propria biografie. S-a născut în 1938 și a murit în 1989, deci viața ei a traversat aproape toate marile transformări ale Uniunii Sovietice, de la stalinism și război până la dezgheț, epoca Brejnev și perestroika. Mă interesa însă mai puțin istoria spusă prin lideri și evenimente politice și mai mult cum toate aceste schimbări au fost trăite în viața de zi cu zi de un om obișnuit, de o femeie. Pentru că tocmai aceste experiențe cotidiene, care de multe ori lipsesc din istoria oficială, sunt cele care se transmit în familii și afectează generațiile următoare. Iar în contextul sovietic, unde trecutul a fost constant rescris, cenzurat sau redus la tăcere, aceste goluri există nu doar în istoria unei societăți, ci și în interiorul familiilor.

De fapt, proiectul acestui film a început în 2020 împreună cu cercetarea mea doctorală. Cele două s-au dezvoltat în paralel și se alimentează reciproc. Doctoratul pornește de la povestea bunicii mele, dar pune o întrebare mai largă: cum putem cerceta și filma un trecut pe care nu l-am trăit? Cum filmăm memoria și propria familie? Iar filmul nu este doar rezultatul acestei cercetări, ci și unul dintre instrumentele ei. În acești ani am adunat fotografiile și scrisorile din cutie, dar și documente de stat care îi urmăresc viața de la naștere, studii și muncă până la pensionare, alături de mărturii, locuri și întâlniri. Însă camera, filmul, mi-au permis să înregistrez ceva ce textul nu poate păstra: tăcerile, ezitările, gesturile și micile reacții care apar în dinamica unei familii după ani de despărțire, atunci când sunt atinse subiecte care încă dor.

De aproape cinci ani adun și pun împreună aceste fragmente, încercând să înțeleg nu doar cine a fost bunica mea și ce a dus la moartea ei, ci și lumea în care a trăit, Uniunea Sovietică văzută prin experiența ei.

Vezi și:

Sharon Horgan, Sharlene Whyte și Aran Murphy vorbesc despre „Youth”, noul serial HBO Max: „Nu trebuie să ai viața rezolvată. Ne schimbăm pe tot parcursul ei” INTERVIU EXCLUSIV ÎN ROMÂNIA

INTERVIU EXCLUSIV în România. Mike Gunton și Jon Favreau (creatorul „The Mandalorian” și regizorul „The Lion King”) dezvăluie culisele LION, noua serie-documentar National Geographic și Disney+

Ozana Mazilu (Playtech): Ai spus că o cunoșteai pe bunica ta doar prin poveștile fragmentare ale tatălui tău. Cât de diferită a fost femeia pe care ai descoperit-o în propriile ei scrisori față de imaginea pe care ți-o construiseși despre ea?

Olga Lucovnicova: Din poveștile tatălui meu o cunoșteam ca pe o mamă foarte grijulie, dar și extrem de severă. În felul în care vorbea despre ea era mult dor și multă iubire, dar și resentiment, neînțelegere și multe întrebări rămase fără răspuns. În acești cinci ani, am cunoscut-o ca pe un copil crescut în timpul stalinismului și al războiului; ca pe o fiică care și-a îngrijit mama bolnavă până la sfârșitul vieții, sacrificându-și în mare parte propria carieră; ca pe o tânără talentată și ambițioasă, care visa la universitate, dar ale cărei posibilități au fost limitate de locul și timpul în care trăia. A ajuns să lucreze toată viața într-o uzină chimică forestieră, cu studii medii, într-o profesie pe care nu și-o dorise, și să locuiască împreună cu mama, soțul și copiii ei într-un apartament cu o singură cameră, așteptând ani de zile rândul la o locuință care nu a mai venit. Povestea ei mi-a arătat foarte concret cum idealurile și promisiunile sistemului sovietic se loveau de realitatea vieții de zi cu zi.

Și totuși, în scrisorile ei scria că „doar atunci te poți simți om când dai, nu când primești”. Cred că a încercat foarte mult să trăiască după idealurile comuniste și a cerut același lucru și de la cei mai apropiați, de la copii, de la soț. A crezut că, dacă muncește, dacă face totul cum trebuie, dacă dă tot ce poate, sistemul îi va răspunde în același fel. Dar asta nu s-a întâmplat. Spre sfârșitul vieții, în scrisori apare tot mai mult această epuizare. Scria că „aripile mele sunt frânte, nu-mi voi mai reveni” și că este atât de obosită de toate, încât lumea nu-i mai este dragă. Desigur, toate aceste frustrări și dezamăgiri se reflectau și în relațiile cu familia.

Nu pot spune că am descoperit o femeie complet diferită de cea din poveștile tatălui meu. Portretul ei a rămas contradictoriu. Doar că acum înțeleg mai bine de unde veneau aceste contradicții. Dincolo de imaginea mamei severe, am început să văd o femeie cu propriile dorințe, ambiții și dezamăgiri, care a încercat toată viața să se adapteze cerințelor familiei și ale sistemului în care trăia, și care, treptat, a fost epuizată de ele.

Ozana Mazilu (Playtech): Tatăl tău nu se mai întorsese la familia sa din Rusia după moartea mamei lui. Cum a fost pentru tine să faci această călătorie spre Așa alături de el și ce ai descoperit despre tatăl tău pe parcurs?

Olga Lucovnicova: Am visat să ajung la Așa încă din copilărie. În ciuda amintirilor dificile pe care tata le avea despre copilăria și tinerețea lui, vorbea despre oraș cu multă nostalgie: despre munții care îl înconjoară, despre râul de munte de lângă casă, despre iernile cu troiene de câțiva metri, despre prieteni și aventurile lui din copilărie. Eu îmi construisem Așa din toate aceste povești și eram foarte entuziasmată să ajung, în sfârșit, acolo împreună cu el.

Drumul în sine a fost o aventură. Era în timpul pandemiei: el venea din Spania, eu din Belgia, ne-am întâlnit în Moldova, de acolo am zburat la Moscova, iar apoi ne mai așteptau aproape 24 de ore cu trenul până la Așa. Îmi imaginasem că va fi o călătorie extraordinară pentru amândoi și, mai ales pentru el, o reîntâlnire cu locurile și oamenii pe care nu-i mai văzuse de atâția ani. Dar, cu cât ne apropiam de Așa, cu atât entuziasmul lui se transforma într-un fel de neliniște. Devenea tot mai tăcut, se retrăgea în gândurile lui. Iar odată ajunși acolo, de multe ori nu mai voia să filmeze, nu voia să se întâlnească cu oamenii. Pentru mine, la început, contrastul acesta era foarte greu de înțeles.

Treptat am înțeles că pentru el nu era pur și simplu o întoarcere într-un oraș. Se întorcea într-un loc pe care îl păstrase în memorie prin ochii copilului și ai tânărului care fusese: apartamentul era mai mare, curtea mai frumoasă, prietenii și rudele erau tineri, iar mama lui era încă în viață. Locul acela nu mai exista. Mai mult, el plecase din Uniunea Sovietică, nu din Federația Rusă. Nu a avut niciodată pașaport rusesc și nu a trăit niciodată în Rusia de astăzi. Cred că întâlnirea dintre locul păstrat în memorie și locul real, după atâția ani, a fost foarte dureroasă.

Svetlana Boym scrie despre nostalgie tocmai ca despre dorul după un timp și un loc care nu mai pot fi recuperate. Cred că abia acolo am început să înțeleg asta și, în același timp, să înțeleg altfel relația tatălui meu cu propriul trecut. Nu era doar dorința de a se întoarce, ci și durerea de a descoperi că, de fapt, nu mai există unde să te întorci.

Pentru mine a fost complicat să descopăr Așa prin această suprapunere dintre amintirile lui și ceea ce vedeam eu. Este un oraș industrial mic, foarte departe de marile centre, la marginea Uralilor, construit în jurul uzinei metalurgice. Uzina dă ritmul orașului: sirena ei se aude de trei ori pe zi, marcând schimburile de lucru, iar sunetul ajunge aproape în fiecare colț al orașului. Pe lângă el există calea ferată transsiberiană și sunetele trenurilor care vin și pleacă. Toate acestea răsună între munții care înconjoară orașul. În același timp, natura de acolo este extraordinar de frumoasă și sălbatică: munții, pădurile, râul. Dar și ea poartă urmele industriei care a construit orașul și care, în același timp, o distruge. Poate de aceea Așa a rămas și pentru mine un loc foarte contradictoriu. Îmi este drag, deși nici acum nu știu exact ce simt când mă gândesc la el, dacă este mai mult bucurie sau tristețe. Probabil amândouă.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai început să lucrezi la film în 2020 și ai mărturisit că îți imaginai inițial chiar un final fericit, cu o familie reunită. Cât de diferit este filmul pe care l-ai terminat de filmul pe care credeai că îl vei face la început?

Olga Lucovnicova: În 2020, când am început filmul, lumea arăta cu totul altfel. Îmi doream ca acest film să fie un fel de terapie pentru familia mea, un act de reunificare. Eram la vârsta la care urma să-mi întemeiez propria familie și nu voiam să duc mai departe, către generațiile următoare, tăcerile, traumele trecutului și amintirile dureroase. Nu mi-aș fi putut imagina atunci cât de dramatic avea să se schimbe lumea. Odată cu invazia Rusiei în Ucraina, cu distrugerile și omorurile aduse de război, dar și cu represiunile și transformările din interiorul Rusiei, am avut senzația stranie că trecutul pe care încercam să-l cercetez prin viața bunicii mele intrase, dintr-odată, în propria mea realitate. Ca și cum fantoma Uniunii Sovietice, despre care credeam că fac un film privind înapoi, prinsese din nou viață.

Aproape un an după începutul invaziei, am fost într-o stare de paralizie. Nu știam ce să fac cu filmul, cum să continui sau chiar ce mai însemna povestea pe care încercam să o spun. A trebuit să regândesc filmul și să rescriu scenariul de mai multe ori. Pentru că realitatea schimbase nu doar contextul în care urma să fie văzut, ci și relația mea cu propria poveste. Și poate că tocmai aici filmul s-a apropiat, fără să vreau, și mai mult de întrebarea de la care pornisem: ce face istoria mare cu viețile oamenilor și cu relațiile dintre ei? Vorbim despre războaie, regimuri și schimbări politice, dar mult mai rar despre felul în care ele intră în interiorul unei familii, creează rupturi, tăceri și distanțe și continuă să afecteze generațiile următoare.

Filmul pe care l-am terminat nu mai are finalul fericit pe care mi-l imaginam în 2020. Nu a devenit povestea de reunificare pe care o speram. Dar procesul de a-l face m-a ajutat să trec eu însămi prin toate aceste schimbări și să înțeleg că poate vindecarea nu înseamnă neapărat să repari trecutul sau să-i găsești un final fericit. Uneori înseamnă să poți să-l privești, să-l înțelegi și să alegi ce duci mai departe cu tine.

Ozana Mazilu (Playtech): Războiul Rusiei împotriva Ucrainei schimbă radical această poveste personală, iar rudele cu care restabiliseși legătura devin mai distante și mai puțin dispuse să vorbească. Care a fost momentul în care ai realizat că războiul intrase inevitabil și în filmul tău?

Olga Lucovnicova: Când am început filmul, nu voiam să intru în teme politice. Încercam să rămân cât mai aproape de povestea familiei, de memorie și de relațiile dintre noi. Dar destul de repede am înțeles că acest lucru era imposibil. În timpul primei noastre călătorii în Rusia, tata și cu mine am fost reținuți de poliție pentru simplul fapt că ne cazasem la o bază de odihnă aflată la aproximativ 20 de kilometri de unul dintre orașele închise din Urali. Sunt orașe care își au originea în perioada sovietică, multe dintre ele legate de industria militară, iar accesul la ele este și astăzi restricționat. Pentru că fuseserăm înregistrați cu pașapoarte moldovenești atât de aproape de un astfel de oraș, poliția a venit, ne-a cerut să ne strângem lucrurile și ne-a dus la secție. Acolo ne-au separat și ne-au interogat timp de câteva ore, ne-au luat amprentele și ne-au fotografiat. Faptul că tata s-a născut în Urali, a studiat și a făcut armata acolo probabil ne-a ajutat foarte mult. Până la urmă ne-au dat o amendă și ne-au lăsat să plecăm. Am avut norocul că nu ne-au controlat bagajele, pentru că aveam cu noi tot echipamentul de filmare: cameră, obiective, trepiede, microfoane, recorder. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi găsit. Cred că atunci am simțit pentru prima dată, chiar dacă încă nu puteam formula asta, că trecutul despre care făceam filmul nu era atât de trecut pe cât credeam.

M-am gândit mult în perioada aceasta la Svetlana Alexievici și la Secondhand Time, cartea ei despre destrămarea Uniunii Sovietice și despre oamenii care au rămas să trăiască printre ruinele ei. După începutul războiului, spunea într-un interviu că fusese naivă când își intitulase cartea Sfârșitul omului roșu. Crezuse că „omul roșu” dispăruse odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, dar războiul din Ucraina a arătat că abia acum acest „om roșu” trece cu adevărat în istorie și că Uniunea Sovietică abia acum se destramă cu adevărat. Cum a spus Alexievici, „ni se părea că toate acestea se vor întâmpla fără sânge, dar s-a vărsat deja atât de mult și nimeni nu știe cât se va mai vărsa”.

Pentru mine, cel mai dureros este să vezi toate acestea la nivelul vieților oamenilor: în cei care își pierd viața, în cei care trăiesc sub bombardamente, în familiile care sunt despărțite și în rupturile care vor continua mult după încheierea războiului, poate pentru generații. Bunicul meu vitreg, care apare în film, este originar din Ucraina, iar războiul a ajuns să-i despartă familia de acolo: unii luptă de partea Ucrainei, alții de partea Rusiei. Este o realitate pe care încă îmi este foarte greu să o înțeleg.

Și mă întreb cum continuăm să trăim atunci când istoria trece literalmente prin mijlocul familiilor și al vieților noastre. Cum trăim cu aceste rupturi și ce facem cu ele mai departe? Chiar dacă într-o zi războiul se va încheia și va fi semnat un tratat de pace, asta nu înseamnă că el se va încheia și în interiorul oamenilor sau al familiilor. Vor rămâne pierderile, traumele, resentimentele și tăcerile, iar multe dintre ele vor fi purtate mai departe de generațiile următoare. Istoria va putea vorbi despre victorii și înfrângeri, teritorii și tratate, dar pentru mine întrebarea este ce se întâmplă cu oamenii după ce istoria spune că războiul s-a terminat.

Am văzut asta și la Așa, un oraș aflat la mii de kilometri de front, de unde tineri au fost trimiși să lupte în Ucraina. Mulți dintre ei s-au întors doar sub forma unor nume și a două date înscrise pe plăcile memorialului din centrul orașului: anul nașterii și anul morții — 2022, 2023, 2024, 2025, 2026… Iar aceste plăci sunt prezentate mai departe ca exemple pentru ceilalți, pentru generațiile care vin.

Filmul nu încearcă să ofere un răspuns concret sau didactic. Mai degrabă lasă deschise niște întrebări care, pentru mine, au devenit tot mai importante pe parcurs: când se termină, de fapt, un război? Ce rămâne din el într-o familie? Și câte generații sunt necesare ca ceea ce s-a rupt să poată fi, dacă nu reparat, măcar înțeles?

Ozana Mazilu (Playtech): Filmul vorbește despre o familie, dar și despre felul în care trecutul sovietic continuă să influențeze prezentul. Ai ajuns să vezi propria familie ca pe un fel de microcosmos al unei istorii mult mai mari?

Olga Lucovnicova: Da, cred că este foarte greu să privești istoria unei familii din spațiul sovietic separat de sistemul în care a trăit. Sistemul sovietic a intrat adânc în viața privată, în felul în care oamenii gândeau despre ei înșiși, despre familie și despre trecut. Proiectul sovietic urmărea, până la urmă, și formarea unui anumit tip de om nou, „omul sovietic”. Alexievici scrie despre oamenii formați în Uniunea Sovietică ca despre oameni care gândeau, vorbeau și își aminteau într-un anumit fel. Vorbește și despre distanța dintre aceste generații și cele care au venit după. Eu simt această distanță foarte puternic în relația cu tata. Uneori am impresia că privim același trecut din două lumi diferite și tocmai de aceea am simțit nevoia să înțeleg mai bine cum s-a format generația lui și de ce vedem atât de diferit aceleași lucruri. Deși tata a plecat încă din tinerețe din Rusia sovietică cât de departe a putut, stabilindu-se în Moldova, la granița de vest a uniunii, când vorbea despre istoria sovietică o făcea adesea în limbajul în care o învățase: prin evenimente, experiența colectivă și istoria mare. Mult mai greu îi venea să vorbească despre propria familie și despre el însuși. Acolo apăreau tăcerile, durerea și lucrurile rămase nespuse, dar și multe lucruri pe care nici el nu le știa și pe care le-a descoperit împreună cu mine în timpul filmărilor. De fapt, și istoria familiei noastre fusese cenzurată: unele lucruri fuseseră povestite într-un anumit fel, altele ascunse sau pur și simplu uitate. Iar istoria sovietică, văzută prin prisma unei singure familii, capătă o altă scară. Nu mai este doar despre lideri, ideologii și marile evenimente, ci despre viața de zi cu zi a unor oameni reali. Sper că filmul reușește să deschidă măcar puțin această perspectivă.

Ozana Mazilu (Playtech): În film există mai multe generații care privesc diferit trecutul, Uniunea Sovietică și prezentul. Care dintre aceste diferențe de perspectivă ți-a fost cel mai greu să o înțelegi sau să o accepți personal?

Olga Lucovnicova: Cel mai greu mi-a fost să înțeleg perspectiva tatălui meu, tocmai pentru că era cea mai contradictorie. Îi era foarte dor de Așa, de casa copilăriei, de locurile în care crescuse, și totuși, când a avut posibilitatea, a plecat cât de departe a putut. Ani de zile și-a dorit să se întoarcă, dar când am ajuns acolo împreună, nostalgia s-a transformat în tristețe și în respingere. Aceeași contradicție apărea și când vorbea despre Uniunea Sovietică. Îi era greu să o critice deschis, ca și cum ceva din interior îl oprea. Și totuși, îmi povestise toată viața despre absurditățile și nedreptățile sistemului, despre lucrurile care i se păreau greșite încă din copilărie și despre cum îi contrazicea pe adulți, inclusiv pe profesori, atunci când ceva nu avea sens pentru el.

În timpul filmărilor, această contradicție a devenit și mai greu de navigat, pentru că s-a schimbat și dinamica dintre noi. În viața de zi cu zi suntem tată și fiică, iar el este obișnuit să aibă autoritatea părintelui. În film însă, eu eram regizoarea, iar el protagonistul. Rolurile se inversau într-un fel și cred că nu i-a fost întotdeauna ușor să accepte asta. Uneori îi puneam întrebări despre trecutul sovietic, despre familie sau despre propriile lui sentimente și, deși îl cunosc de o viață, răspunsurile lui mă surprindeau. Evita întrebarea, schimba subiectul sau începea să vorbească despre cu totul altceva. La început mă frustra foarte mult. Cu timpul însă, am început să înțeleg că și aceste evitări spuneau ceva. Uneori, ceea ce un om nu poate sau nu vrea să spună despre trecut poate fi la fel de important ca ceea ce spune.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai vorbit despre relația ta cu limba rusă și despre faptul că nu vrei ca ea să fie redusă la discursul politic al prezentului. Ce înseamnă limba rusă pentru tine astăzi, ca moldoveancă și ca cineast?

Olga Lucovnicova: Am crescut într-o familie bilingvă, deși acasă vorbeam mai mult în rusă. Și mama mea a crescut într-o familie mixtă: tatăl ei era ucrainean, iar mama ei româncă din Basarabia. S-au cunoscut la sfârșitul anilor ’50, în Kazahstan, iar limba lor comună era rusa. Când s-au întors în Moldova sovietică, rusa a rămas limba familiei. Mama vorbește româna, pe care a învățat-o în familia mamei sale, dar nu a studiat-o niciodată la școală și o vorbește și astăzi cu un accent rusesc foarte puternic. Astfel, în familia mea, rusa era limba de acasă, iar româna o vorbeam cu bunica și cu rudele ei. Bunica era profesoară de limba română și a încercat să mă învețe, iar tata a insistat apoi să merg la grădiniță și la școală în limba română. Acum, cu soțul meu, vorbim română acasă și, de când suntem împreună, limba mea română s-a îmbunătățit mult. În același timp, gândesc în paralel în trei limbi: rusă, română și engleză. Uneori îmi este greu să-mi dau seama în ce limbă îmi vine un gând sau să-l construiesc până la capăt într-o singură limbă.

M-am gândit foarte mult și în ce limbă trebuie să fie filmul, mai ales vocea și reflecțiile mele. M-am întrebat dacă nu ar trebui să fie în română. Poate că ar fi fost mai simplu astăzi, când limba rusă este atât de ușor asociată cu Putin, Kremlinul și războiul. Dar pentru mine rusa nu poate fi redusă la asta. Știu foarte bine că în Moldova limba rusă are și o istorie politică dureroasă, legată de dominația sovietică și de rusificare. Nu vreau să șterg sau să idealizez această istorie. Dar, în același timp, pentru mine este limba în care părinții mei mi-au spus că mă iubesc, limba poveștilor cu care am adormit și limba în care tata mi-a povestit despre familia pe care încerc acum să o înțeleg. De aceea, să renunț la limba rusă din cauza lui Putin ar însemna, pentru mine, să-i dau și mai multă putere. Războiul și transformările din interiorul Rusiei mi-au luat deja posibilitatea de a-mi vedea atât familia din Ucraina, cât și pe cea din Rusia, unde nu mai am voie să intru. Dar nu vreau să le dau și puterea de a-mi lua o limbă care face parte din mine.

Poate că tocmai această contradicție spune ceva despre propria mea istorie. Limba rusă poate purta în același timp memoria unei dominații și memoria celor mai intime momente ale copilăriei mele. Avem tendința să separăm lucrurile în alb și negru, dar viețile oamenilor rămân adesea undeva între ele. Iar eu m-am născut chiar în acest „între”: în Moldova, într-o familie cu rădăcini românești, ucrainene și rusești, într-un moment în care Uniunea Sovietică se destrăma și în regiune începeau alte rupturi. Filmul meu vine, într-un fel, tocmai din acest spațiu dintre lumi.

„Ultimele scrisori ale bunicii”/microFILM

Ozana Mazilu (Playtech): Tăcerea este aproape un personaj al filmului. Există lucruri pe care o familie le poate transmite generațiilor următoare tocmai prin faptul că nu vorbește despre ele?

Olga Lucovnicova: Cred că uneori tocmai prin tăcere se transmit cele mai profunde experiențe. Marianne Hirsch scrie despre asta în relație cu postmemoria: despre felul în care absențele, lucrurile nespuse și experiențele pe care nu le-am trăit direct pot continua să existe în generațiile următoare. Pentru mine, una dintre provocările filmului a fost tocmai să găsesc o formă pentru această tăcere. Cum filmezi ceva ce nu se spune, dar care este foarte prezent? Cum faci vizibilă o absență?

Și a fost dificil nu doar cinematografic, ci și personal. Într-o conversație de familie, tăcerea poate deveni foarte apăsătoare. Când eram în spatele camerei, îmi era mai ușor să o las să existe. Când eram însă în fața camerei, împreună cu familia mea, îmi era mult mai greu să o suport. Am simțit asta mai ales în scena reuniunii de familie de la începutul filmului. Am filmat-o în prima săptămână din ianuarie 2022. Eram rude, dar în același timp eram aproape niște străini unii pentru alții. Aveam nevoie să vorbim, dar între noi existau foarte multe lucruri nespuse, bariere și autocenzură. Și tocmai în momentele în care tăcerea devenea mai importantă, eu eram cea care o rupea. Spuneam ceva, puneam o altă întrebare, schimbam subiectul, pentru că nu puteam suporta acel gol. A fost una dintre contradicțiile procesului: voiam să fac un film despre tăcere, dar a trebuit mai întâi să învăț eu însămi să nu mă grăbesc să o umplu.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai construit filmul pe trei niveluri – realitatea observată, scrisorile bunicii și propria ta voce. De ce ai simțit că această poveste nu putea fi spusă doar prin metoda clasică a documentarului observațional?

Olga Lucovnicova: Este al doilea film pe care îl fac la persoana întâi și probabil ultimul. Prefer să fiu în spatele camerei și să observ. Dar am o problemă cu ideea documentarului observațional „pur”, în care regizorul pretinde că este o prezență neutră, un fel de „fly on the wall”. Nu cred în această neutralitate. În filmul la persoana întâi, subiectivitatea regizorului este asumată și expusă, iar asta mi se pare mai onest. Ca și în Nanu Tudor, m-a interesat diferența dintre ceea ce vedem într-o familie și ceea ce rămâne ascuns. În Ultimele scrisori ale bunicii, imaginile filmate ne arată o realitate, familia în prezent. Apoi apar scrisorile bunicii, care fisurează această imagine și ne arată că dedesubt există ceva nerezolvat. Prin ele intrăm în lumea ei interioară, în suferința ei, dar se deschid și întrebări mai mari despre familie, despre trecutul sovietic și despre felul în care acest trecut continuă să influențeze prezentul. Iar între aceste două realități este vocea mea din prezent, vocea celui care cercetează și încearcă să le pună în legătură și să le înțeleagă. Eu sunt cea care deschide și citește scrisorile, pune întrebările și încearcă să reconstruiască această poveste la mai bine de treizeci de ani de la moartea ei. De aceea era nevoie și de vocea mea, chiar dacă nu sunt o mare adeptă a voice-over-ului și prefer să vorbesc prin imagini. Inițial îmi imaginam filmul altfel și voiam să fiu mai prezentă în cadru, dar circumstanțele au făcut asta imposibil. A trebuit să găsesc alte forme prin care prezența și perspectiva mea să rămână în film. Uneori, în documentar, nu doar regizorul regizează, ci și realitatea, circumstanțele și situațiile care scapă controlului și dorințelor noastre.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai spus că până și apartamentul familiei devine un fel de personaj al filmului, un spațiu în care au crescut mai multe generații. Cât de important este un loc fizic pentru păstrarea memoriei unei familii?

Olga Lucovnicova: De la început mi-am dorit ca apartamentul să fie un personaj al filmului, la fel cum am lucrat și cu casa în Nanu Tudor. Pentru mine, casa este un fel de depozit al memoriei unei familii: un spațiu pe care îl asociem cu intimitatea și siguranța, dar în care rămân și foarte multe lucruri despre care nu se vorbește în afara lui. Apartamentul acesta străbunica mea l-a primit de la uzina la care lucra, în perioada lui Hrușciov, când statul sovietic construia masiv astfel de locuințe. Era un apartament cu o singură cameră, la etajul cinci, fără lift, deși străbunica mea avea un handicap locomotor. Mai târziu, bunica mea a locuit acolo împreună cu mama ei, soțul și cei doi copii, așteptând ani de zile o altă locuință pe care nu a mai primit-o. După moartea ei, acolo a rămas bunicul meu vitreg, iar astăzi locuiește acolo vărul meu.

Când tata a intrat în apartament, după atâția ani, a început să-și amintească unde stătea masa, unde își făcea temele, unde se juca. Dar odată cu aceste amintiri au revenit și altele. O ușă care pentru mine era pur și simplu ușa unei debarale era pentru el locul în care era închis în întuneric drept pedeapsă și unde uneori era pus să stea în genunchi pe boabe de mazăre. Ceva asemănător a fost și cu scrisorile bunicii. Mult timp am încercat să-l conving să le citească, însă refuza mereu. Deja spre sfârșitul filmărilor mi-a explicat că, atunci când le deschide, aude vocea mamei lui, intonația ei. Cred că locurile și obiectele pot funcționa în același fel: păstrează ceva ce memoria nu poate întotdeauna accesa singură. De aceea am încercat să vorbesc cu tata despre aceleași amintiri în locuri diferite, uneori foarte aproape de locul în care se petrecuseră, alteori la mii de kilometri distanță. Și de fiecare dată povestea se schimba puțin. Unele amintiri veneau cu dor, altele cu durere, tăcere sau chiar cu refuzul de a vorbi. Pentru mine, asta arată cât de mult memoria nu există doar în mintea noastră. Uneori are nevoie de un loc, de un obiect, de un miros, de un gust, de o melodie, de o voce care să o readucă la suprafață.

„Ultimele scrisori ale bunicii”/microFILM

Ozana Mazilu (Playtech): După cinci ani petrecuți lucrând la această poveste, simți că ai găsit răspunsurile pe care le căutai despre bunica ta sau ai rămas, de fapt, cu și mai multe întrebări?

Olga Lucovnicova: Este foarte greu să spui că ai ajuns să cunoști un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată și pe care încerci să-l reconstruiești din fragmentele rămase în urmă. Pe lângă film, viața bunicii mele a devenit nucleul cercetării mele doctorale în Belgia, la KU Leuven și LUCA School of Arts, finanțată de Research Foundation – Flanders (FWO). După cinci ani și peste 300 de pagini de cercetare, tot nu cred că pot spune că știu cine a fost cu adevărat Antonina. Dar acum o cunosc din mai multe perspective: prin felul în care și-o amintesc oamenii care au cunoscut-o, prin propriile ei scrisori, prin fotografii, prin locurile în care a trăit și prin felul în care viața ei a rămas documentată în arhivele sovietice. Fiecare dintre aceste surse păstrează o altă versiune a ei și niciuna nu este completă. Poate că acesta este și răspunsul pe care l-am găsit după acești cinci ani: nu pot reconstrui complet un om și nici nu pot găsi o singură explicație pentru viața sau moartea lui. Dar pot înțelege mult mai bine lumea în care a trăit și circumstanțele prin care a trecut. Și, într-un fel, asta mi-a adus o liniște pe care nu o aveam când am început. Nu mai simt aceeași nevoie de a găsi un răspuns definitiv. Am reușit să-i înțeleg povestea suficient cât să o las, în sfârșit, în trecut, acolo unde îi este locul.

Ozana Mazilu (Playtech): „Ultimele scrisori ale bunicii” vorbește despre memorie, traumă, război și despre riscul ca anumite povești să fie din nou reduse la tăcere. Te sperie ideea că istoria pe care generația bunicii tale a trăit-o poate reveni, sub alte forme, în prezent?

Olga Lucovnicova: Mă speria înainte această posibilitate, dar realitatea s-a dovedit mult mai dură decât ceea ce îmi puteam imagina. Nu mi-aș fi închipuit că va începe un război de asemenea amploare în Ucraina, cu atât de multe vieți pierdute și distruse. Într-un fel, întrebarea dacă trecutul poate reveni a încetat pentru mine să mai fie una teoretică.

M-am gândit mult în acești ani la ceea ce Nikolay Epple numește „trecutul inconfortabil” (uncomfortable past)- acele părți ale istoriei pe care unei societăți îi este greu să le accepte și să le integreze în propria memorie, mai ales atunci când presupun confruntarea cu crimele propriului stat și cu problema responsabilității. În cazul Rusiei, Epple arată că o confruntare reală cu violența de stat și cu trecutul sovietic a rămas incompletă. Pentru el, „a lucra” cu un asemenea trecut înseamnă nu doar să-l cunoști, ci să-l recunoști, să cercetezi responsabilitățile, să accepți ceea ce s-a întâmplat și să-i găsești un loc în memoria colectivă. Fără acest proces, trecutul nu dispare pur și simplu, ci continuă să influențeze felul în care o societate se înțelege pe sine și își construiește prezentul.

Această muncă nu se oprește la nivelul statului sau al istoriei oficiale. Ea poate începe și în interiorul familiei. Și acolo există propriile noastre „trecuturi inconfortabile”: lucruri pe care preferăm să nu le știm, secrete, rușine, vinovăție, experiențe dureroase și contradicții care nu se potrivesc întotdeauna cu povestea pe care ne-am obișnuit să o spunem despre noi înșine. Pentru mine, filmul a devenit tocmai un asemenea exercițiu: să privesc trecutul familiei mele fără să încerc să-l fac mai frumos sau mai simplu decât a fost și să-l accept cu bine și cu rău.

Nu cred că simplul fapt de a cunoaște trecutul ne protejează automat de repetarea lui. Dar cred că atunci când îl reducem la tăcere, îl negăm sau păstrăm doar versiunea care ne convine, ne este mult mai greu să recunoaștem felul în care continuă să acționeze în prezent. Poate că una dintre posibilitățile de a ieși din acest cerc este tocmai această muncă de înțelegere și asumare, la nivelul unei societăți, dar și în interiorul propriei familii.

„Ultimele scrisori ale bunicii”/microFILM

Ozana Mazilu (Playtech): După ce un spectator vede „Ultimele scrisori ale bunicii”, ce ți-ai dori mai mult: să înțeleagă ceva despre istoria fostului spațiu sovietic sau să plece acasă și să înceapă să pună întrebări despre propria familie?

Olga Lucovnicova: Mi-aș dori, înainte de toate, ca filmul să lase în urmă niște întrebări și puțin curaj de a privi spre propriul trecut. Dacă un spectator pleacă acasă și începe să pună întrebări despre propria familie, să înțeleagă mai bine de unde vine și, prin asta, prezentul în care trăiește, pentru mine ar fi deja o victorie. Iar dacă această înțelegere îl ajută să construiască un viitor puțin mai conștient, atunci filmul și-a făcut treaba.

Inițial însă, filmul a pornit dintr-o nevoie mai personală și poate chiar puțin egoistă. Aveam nevoie să fac eu însămi acest drum, chiar dacă s-a dovedit mult mai complicat și mai dureros decât îmi imaginasem. Una dintre cele mai mari temeri era reacția tatălui meu. În timpul filmărilor, relația noastră a trecut prin momente foarte dificile, la un moment dat, timp de câteva luni, aproape că nu am vorbit. Tata a văzut filmul terminat pentru prima dată la premiera mondială, la Festival dei Popoli, la Florența. La sfârșit mi-a spus că este mulțumit de film. Dar poate și mai important este că, după tot acest proces, simt că suntem mai apropiați și, într-un fel, mai liberi în relația noastră cu trecutul.

Sper ca filmul să poată deveni un impuls și pentru alți oameni, nu doar pentru cei din fostul spațiu sovietic. Fiecare familie și fiecare societate are propriile răni, tăceri și istorii greu de atins. Nu putem schimba ceea ce s-a întâmplat și nici vindeca totul. Dar cu atât mai greu ne putem elibera de un trecut pe care refuzăm să-l privim, să-l înțelegem și să-l acceptăm.

Dacia Bigster second hand peste câțiva ani: ce versiuni ar putea fi mai ușor de revândut