De ce pare fiecare serviciu online al statului român blocat în 2007 și cum de încă acceptăm asta

România a bifat, pe hârtie, aproape tot ce ține de digitalizare. Avem cloud guvernamental în lucru, aplicații pentru taxe, promisiuni despre interoperabilitate și miliarde de euro alocate prin PNRR.

Totuși, dacă încerci să folosești efectiv serviciile online ale statului, senzația e constant aceeași și anume că ai intrat într-un internet paralel, rămas undeva între Windows XP și Internet Explorer.

Iar aceasta este o realitate cât se poate de confirmată de date, experiență directă și comparație cu restul Europei. Concret, în România s-a inventat mașina timpului.

România digitală din statistici comparativ cu România digitală din viața reală

Conform Indicelui Economiei și Societății Digitale (DESI), România se află constant pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la capitolul servicii publice digitale. În edițiile recente, țara noastră a fost pe locul 27 sau 28 din 27 state membre în ceea ce privește interacțiunea digitală cu administrația.

Mai clar, doar aproximativ 20-25% dintre români folosesc servicii publice online, comparativ cu peste 70% în media UE. Diferența nu e mică. Este uriașă.

Și, adevărul e că nu ține doar de educație digitală. Pentru că România are una dintre cele mai rapide și ieftine conexiuni la internet din Europa, iar utilizarea smartphone-urilor este comparabilă cu alte state UE. Problema nu este că oamenii nu pot, ci că sistemele statului nu merită folosite, dar n-avem de ales.

Mai mult, raportul eGovernment Benchmark al Comisiei Europene arată că România stă prost la indicatori precum „user centricity” și „transparency”, adică exact lucrurile care contează pentru experiența utilizatorului.

Vezi și:

Actul care nu mai este necesar la reînnoirea cărţilor de identitate. Informaţia cerută până acum pe hârtie se află deja în bazele de date ale statului

AI-ul în satul românesc: cum au ajuns localnicii din Lupșa să vorbească cu funcționarul virtual Lupșanu

Cu alte cuvinte, nu doar că avem puține servicii digitale, cele care există sunt greu de folosit.

Interfețe din trecut, procese din secolul trecut (cu exagerările de rigoare)

Dacă intri pe platforme precum ANAF sau diverse portaluri locale, primul lucru pe care îl observi este designul. Nu e doar urât. E depășit conceptual. Structuri complicate, meniuri ilogice, formulare care par scanate din PDF-uri din 2005.

Dar problema reală nu este estetica, ci logica din spate.

În multe cazuri, digitalizarea în România înseamnă mutarea unui formular de hârtie pe ecran, fără să fie regândit procesul. Exact asta a fost criticat și de Curtea de Conturi în mai multe rapoarte privind informatizarea administrației publice, unde se menționează lipsa unei abordări integrate și orientate către utilizator.

De exemplu, în continuare, din păcate:

• trebuie să completezi aceleași date în mai multe sisteme
• nu există interoperabilitate reală între instituții
• documentele trebuie uneori printate, semnate și reîncărcate

Deși există legislație care obligă instituțiile să nu mai ceară documente pe care statul deja le are (Legea nr. 267/2021), implementarea este inconsistentă. Ce rezultă? Un sistem digital care nu reduce birocrația, ci o dublează.

Platforma ANAF / Captură foto Playtech

Fiecare instituție cu „internetul ei”

Un alt motiv sâcâitor pentru care totul pare din 2007 este lipsa unui ecosistem care să funcționeze. România nu are un singur portal coerent pentru servicii publice. În schimb, avem:

• platforme separate pentru taxe (ghiseul.ro)
• platforme ANAF
• sisteme locale diferite pentru fiecare primărie
• aplicații dezvoltate independent, fără standarde comune

Fragmentarea a fost recunoscută inclusiv de Autoritatea pentru Digitalizarea României, care a punctat pe nevoia unui cloud guvernamental și a interoperabilității între sisteme. Problema este că aceste proiecte vin târziu. Foarte târziu. Prea târziu.

În Estonia, de exemplu, interoperabilitatea între instituții există de peste 20 de ani prin sistemul X-Road. În România, abia acum se discută despre asta.

Fără interoperabilitate, fiecare instituție își face propriul „internet”, cu propriile reguli, propriile conturi și propriile probleme.

Am încercat să intru pe ghiseul.ro, dar 5 minute mai târziu tot pe acest ecran eram / Captură foto Playtech

În cele din urmă, cu multă răbdare, am reușit / Captură foto Playtech

De ce nu se schimbă nimic sau se schimbă prea lent

Aici e partea cea mai importantă. Nu-i că România nu poate digitaliza administrația. Este vorba că nu există presiune reală să o facă bine.

Sunt mai multe cauze:

1. Lipsa responsabilității clare: proiectele IT sunt împărțite între instituții, firme private și decidenți politici. Când ceva nu funcționează, nu e clar cine răspunde.

2. Achiziții publice problematice: de-a lungul timpului, numeroase proiecte IT publice au fost criticate pentru costuri mari și rezultate slabe. Lipsa competiției reale și specificațiile prost făcute duc la produse mediocre.

3. Focus pe bifat, nu pe utilizare: se lansează platforme pentru că „trebuie”, nu pentru că sunt utile. De aceea multe sisteme există, dar nu sunt folosite.

4. Lipsa testării reale cu utilizatori: în mediul privat, UX-ul este esențial. În sectorul public românesc, aproape inexistent.

Un raport al Băncii Mondiale despre digitalizarea administrației în Europa de Est arată exact acest lucru: succesul nu vine din tehnologie, ci din design centrat pe utilizator.

Progresul există, dar se mișcă precum melcul

Să o dăm pe aia adevărată: nu e tocmai corect să spunem că nu s-a făcut nimic. Există inițiative precum extinderea ghiseul.ro, implementarea e-Factura, proiectul cloud-ului guvernamental

Problema este ritmul. Și mai ales coerența. Pentru omul de rând, experiența rămâne fragmentată, frustrantă și departe de standardele actuale.

Problema nu e tehnologia, ci mentalitatea

România nu este blocată în 2007 pentru că nu are tehnologie. Este blocată acolo pentru că multe sisteme sunt construite cu mentalitatea din 2007, dar și multă corupție, rude, înțelegi tu unde bat.

Până când statul nu va construi servicii ca un produs digital real, nu ca o obligație birocratică, experiența va rămâne aceeași, iar tu îți vei prinde nasul de fiecare dată în meniurile alea dubioase.

Și da, vom continua să avem senzația că internetul administrației publice românești e un muzeu interactiv. Unul pe care încă suntem obligați să-l folosim.

Există un moment foarte specific pe care îl trăiești de fiecare dată când intri pe un site al statului român. Nu contează dacă e vorba de taxe, sănătate, primărie sau vreo platformă „nou lansată”. Dai click, se încarcă greu, vezi un design rigid, cu butoane care par desenate într-un editor din altă epocă și, în secunda următoare, știi deja: urmează să pierzi timp.

Nu e doar o problemă de estetică. Nu e nici măcar doar o problemă de funcționalitate. Este o problemă de filozofie. Pentru că, în 2026, statul român continuă să construiască servicii digitale ca și cum internetul ar fi un experiment recent, nu infrastructura de bază a unei societăți moderne.

Și partea cea mai frustrantă nu este că lucrurile merg prost. Ci că merg prost în mod constant, predictibil și, aparent, fără consecințe.

Așa cum spuneam, România nu duce lipsă de internet rapid, de programatori sau de bani europeni. Duce lipsă de voință reală de a construi ceva care să funcționeze pentru oameni.

Amuzant este că nu suntem în 2007, dar statul încă este

Problema serviciilor online din România nu este că sunt vechi. Este că sunt construite cu o mentalitate veche.

Nu lipsesc programatorii. Nu lipsesc banii. Nu lipsește nici măcar legislația. Lipsește dorința reală de a construi sisteme pentru oameni, nu pentru instituții.

În realitate, ele vor rămâne exact ce sunt acum: niște formulare din 2007, mutate pe internet.

Și poate cea mai incomodă întrebare nu este de ce statul nu schimbă lucrurile.

Ci de ce încă acceptăm asta.

Dacia și clapeta de accelerație murdară: cum se simte în condus și când merită curățată