România riscă să devină țara în care oamenii folosesc AI mai bine decât instituțiile

Există un moment interesant în povestea AI din România despre care nu prea vorbim. Nu este momentul în care o instituție lansează o strategie, nici cel în care un minister anunță un proiect de digitalizare și nici cel în care un funcționar participă la un curs despre inteligență artificială. Este momentul mult mai banal în care un român, acasă, deschide ChatGPT, Gemini, Claude sau un alt instrument și începe să rezolve singur lucruri pentru care, până nu demult, avea nevoie de timp, răbdare sau ajutorul altcuiva.

Își traduce un document, își verifică un CV, transformă o înregistrare audio în text, cere o explicație pentru un contract pe care nu îl înțelege, compară două produse, își face un plan de vacanță sau îi cere AI-ului să-i explice de ce nu funcționează ceva pe calculator. Nu are nevoie de o strategie națională pentru asta și nici de o ședință în care să se stabilească dacă tehnologia poate fi folosită. Deschide aplicația și încearcă.

Aici apare un paradox pe care România ar trebui să-l ia mult mai în serios: cetățeanul poate ajunge să adopte AI mai repede decât instituția care îi cere în continuare să completeze formulare, să aducă documente pe care statul le are deja sau să aștepte zile pentru un răspuns pe care un sistem bine construit l-ar putea furniza aproape instantaneu.

Potrivit unui sondaj AtlasIntel realizat pentru Edge Institute în iunie 2026, 83% dintre respondenții români au spus că folosesc instrumente AI în cel puțin un context. Aproape 77% dintre utilizatorii de AI au declarat că interacționează cu aceste instrumente cel puțin săptămânal. Diferența dintre folosirea personală și cea instituțională este însă importantă, pentru că oamenii nu așteaptă ca România să fie pregătită ca să înceapă să folosească AI. Ei au început deja.

Și poate că aici este adevărata provocare pentru statul român. Nu să convingă oamenii să folosească AI, ci să ajungă din urmă oameni care au început deja să înțeleagă cât de multe pot face cu el.

Cetățeanul a început deja. Instituția încă își caută locul

România are un talent aparte de a transforma lucrurile simple în proiecte complicate, iar digitalizarea nu face excepție. De ani întregi vorbim despre administrație digitală, servicii publice online și transformare tehnologică, însă experiența cetățeanului este în continuare foarte diferită de ceea ce promite termenul „digitalizare”. AI-ul schimbă însă puțin această relație pentru că introduce un element nou: inițiativa nu mai aparține exclusiv instituției.

Un om poate descoperi într-o după-amiază că un chatbot îi poate rezuma un document de 50 de pagini, îi poate explica termenii juridici pe care nu îi înțelege, poate formula un e-mail către o instituție sau poate transforma informații împrăștiate în ceva ușor de urmărit. Dacă face asta în mod repetat, începe să aibă alte așteptări de la tehnologie. Iar după ce te obișnuiești să primești un răspuns în câteva secunde, devine din ce în ce mai greu să accepți că o instituție are nevoie de săptămâni pentru o procedură simplă.

Asta nu înseamnă că orice funcționar ar trebui înlocuit cu un chatbot. Nici pe departe. Înseamnă că administrația trebuie să înțeleagă că standardul de așteptare al cetățeanului se schimbă.

Problema este că România pare să fie într-un punct în care oamenii au început să experimenteze cu AI înainte ca instituțiile să fi stabilit exact cum vor să-l folosească.

ANFP a organizat în 2026, împreună cu Google, sesiuni dedicate utilizării AI în administrația publică. Agenția spune că peste 32.500 de funcționari publici au participat la programul mai larg de formare în competențe digitale derulat prin PNRR. În august, ANFP, Administrația Prezidențială și Institutul Național de Administrație au semnat inclusiv un protocol pentru sprijinirea înțelegerii și utilizării AI în administrația publică. Sunt pași necesari și, sincer, greu de criticat.

Dar tocmai existența lor spune ceva important: instituțiile sunt încă în etapa în care învață cum să folosească tehnologia pe care o parte dintre cetățeni au introdus-o deja în rutina zilnică. Nu este o tragedie. Dar este un semnal.

Pentru că AI-ul nu mai este o tehnologie pe care administrația își permite să o studieze de la distanță, ca pe un fenomen care se va instala cândva în viitor. Este deja în telefoanele oamenilor, în laptopurile lor și în modul în care își organizează munca.

Iar diferența dintre un cetățean care folosește AI zilnic și o instituție care încă discută despre cum ar trebui să îl folosească poate deveni foarte repede o problemă de eficiență.

Să luăm un exemplu simplu. Un cetățean primește un document de 30 de pagini și îl poate încărca într-un instrument AI pentru a obține un rezumat, pentru a identifica termene, pentru a extrage obligații sau pentru a găsi informațiile relevante. Instituția care a produs documentul poate avea, în schimb, un sistem în care informațiile sunt împărțite între baze de date, documente PDF, platforme care nu comunică între ele și proceduri care presupun intervenția mai multor persoane. Cetățeanul are AI. Instituția are Excel. Și aici începe să se vadă problema. România are AI în buzunar, dar nu îl are încă în procese

Există o diferență uriașă între a folosi AI și a transforma o activitate cu ajutorul AI. România riscă să rămână blocată exact în această diferență.

Datele Eurostat arată că doar 5,2% dintre companiile românești cu cel puțin 10 angajați foloseau tehnologii AI în 2025, față de 20% la nivelul Uniunii Europene. România era astfel pe ultimul loc în UE la acest indicator. În același timp, sondajul AtlasIntel arată că 83% dintre români folosesc AI în cel puțin un context. Este greu să nu observi contradicția.

Oamenii folosesc AI. Companiile îl folosesc mult mai puțin. Iar instituțiile publice sunt într-un proces de formare și de stabilire a unor reguli pentru utilizarea lui.

Asta poate crea o situație în care AI-ul ajunge să fie mai bine integrat în viața unui cetățean decât în organizațiile care îi furnizează servicii.

Și nu trebuie să ne imaginăm ceva spectaculos. Nu vorbim despre roboți care conduc ministere. Vorbim despre lucruri mici, repetitive, care consumă timp.

Un funcționar ar putea folosi AI pentru a căuta informații în volume mari de documente, pentru a compara versiuni, pentru a pregăti o primă formă a unui răspuns sau pentru a organiza date. Un profesor ar putea să-l folosească pentru materiale educaționale, cu verificarea obligatorie a informațiilor. O instituție ar putea construi sisteme care să ajute oamenii să găsească mai ușor informații despre proceduri și servicii. Dar toate acestea presupun mai mult decât instalarea unui chatbot.

Înseamnă date curate, sisteme care comunică între ele, reguli clare, securitate, oameni instruiți și, mai ales, cineva care înțelege procesul pe care încearcă să-l îmbunătățească.

Aici se află una dintre cele mai mari confuzii despre AI. Dacă o companie sau o instituție cumpără acces la un instrument AI, asta nu înseamnă automat că s-a digitalizat. Poți să ai ChatGPT pe toate calculatoarele dintr-o instituție și să continui să lucrezi exact ca în urmă cu zece ani.

Poți să îi dai unui angajat un instrument care îi scrie un raport în două minute, dar să-i ceri în continuare să copieze manual datele din cinci sisteme diferite. Poți să automatizezi redactarea unui e-mail și să păstrezi aceeași procedură complicată care produce acel e-mail. Poți să ai un chatbot foarte bun și să-l conectezi la informații vechi, incomplete sau prost organizate. În acest caz, AI-ul nu transformă instituția. Doar pune o interfață modernă peste aceleași probleme vechi.

ICDL România atrage atenția exact asupra acestei diferențe: miza nu este doar folosirea unor instrumente precum ChatGPT, Claude sau Copilot, ci trecerea de la „folosim AI” la „lucrăm diferit datorită AI”. Un studiu McKinsey citat în analiza ICDL arată că organizațiile aflate la începutul adopției AI care își reproiectează fluxurile de lucru sunt de 5,3 ori mai predispuse să raporteze valoare economică decât cele care păstrează procesele neschimbate. Asta ar trebui să fie lecția și pentru stat.

Nu avem nevoie de instituții care să spună că „folosesc AI”. Avem nevoie de instituții care să funcționeze diferit pentru că folosesc AI. Diferența pare subtilă, dar nu este.

Cine trebuie să fie mai inteligent: omul sau instituția?

Poate că aceasta este una dintre întrebările pe care România ar trebui să și le pună mai des.

Dacă un cetățean poate folosi AI ca să înțeleagă mai repede o procedură administrativă, dar instituția nu poate explica aceeași procedură într-un mod simplu, problema nu este inteligența artificială. Problema este modul în care instituția a fost construită.

Dacă un antreprenor poate analiza într-o oră informații pe care înainte le-ar fi procesat o echipă întreagă, dar o instituție îi cere în continuare să introducă aceleași date în trei formulare diferite, problema nu este lipsa de tehnologie.

Dacă un profesor folosește AI pentru a pregăti materiale, iar sistemul educațional discută în continuare aproape exclusiv despre cum să-i prindă pe elevii care folosesc ChatGPT la teme, atunci există o problemă de adaptare.

AI-ul are prostul obicei de a scoate la suprafață toate ineficiențele pe care oamenii s-au obișnuit să le accepte.

Și tocmai de aceea cred că discuția despre AI în România nu ar trebui să fie dominată de întrebarea dacă vom avea sau nu inteligență artificială în instituții. Vom avea.

Întrebarea adevărată este dacă vom folosi AI ca să facem instituțiile mai simple sau doar ca să punem o nouă tehnologie peste un sistem complicat.

În iunie și iulie 2026, ANFP a găzduit inclusiv sesiuni dedicate guvernanței AI și implicațiilor AI Act pentru administrația publică. La evenimente au participat peste 2.000 de persoane din sute de instituții publice, inclusiv oameni din IT, servicii publice, resurse umane, juridic, conformitate, protecția datelor, politici publice, achiziții și management. Este un lucru bun. De fapt, este obligatoriu. Dar există o diferență între a învăța regulile și a schimba modul în care funcționează o instituție. România are nevoie de ambele.

Pentru că există și un risc în cealaltă direcție. Dacă administrația se teme atât de mult să nu greșească încât ajunge să nu folosească deloc AI, cetățeanul va continua să avanseze singur. Iar atunci vom avea exact paradoxul de care ar trebui să ne ferim: oameni care au la dispoziție instrumente extraordinar de puternice și instituții care, din precauție, birocrație sau lipsă de competențe, rămân în urmă.

Nu trebuie să transformăm AI într-o competiție între om și stat. Dar ar fi util să existe o competiție între modul în care funcționează astăzi o instituție și modul în care ar putea funcționa mâine.

Dacă AI poate reduce timpul necesar pentru o sarcină de la câteva ore la câteva minute, întrebarea nu ar trebui să fie „putem folosi AI?”. Ar trebui să fie „de ce mai facem această sarcină în forma actuală?”.

Asta este partea dificilă a transformării digitale. Nu tehnologia. Schimbarea obiceiurilor.

Dacă românii ajung să folosească AI mai bine decât statul, problema nu va fi la AI

Mi se pare tentant să spunem că România este în urmă în cursa AI. Cifrele privind companiile chiar arată un decalaj serios față de restul Uniunii Europene. Dar există și o altă poveste, mai interesantă, care se vede din aceleași date. Românii nu așteaptă. Ei testează. Întreabă. Compară. Se joacă. Descoperă. Învață din greșeli. Își fac propriile fluxuri de lucru. Unii folosesc AI zilnic, chiar dacă nu au urmat vreun curs și chiar dacă angajatorul nu le-a explicat foarte clar ce au voie să facă. Asta este, într-un fel, una dintre cele mai mari oportunități ale României.

Dar poate deveni și o problemă dacă instituțiile nu țin pasul. Pentru că un cetățean care descoperă că poate rezolva singur o parte din probleme cu AI va avea inevitabil așteptări mai mari. Nu va accepta la nesfârșit servicii lente doar pentru că „așa se face”. Nu va considera normal ca o instituție să îi ceară informații pe care alte instituții le au deja. Nu va înțelege de ce o procedură care pare simplă pentru un sistem digital necesită drumuri, copii, semnături și așteptare.

AI-ul poate schimba nu doar productivitatea, ci și standardul după care oamenii judecă serviciile pe care le primesc.

Iar aici România ar putea avea o problemă foarte interesantă: nu una în care oamenii se tem că AI le va lua locurile de muncă, ci una în care oamenii vor începe să se întrebe de ce instituțiile nu folosesc tehnologia pe care ei o folosesc deja.

Statul român nu trebuie să fie mai „inteligent” decât cetățeanul. Dar ar trebui să fie suficient de agil încât să nu rămână în urma lui.

Asta înseamnă că următorul pas nu ar trebui să fie încă o prezentare despre ce este inteligența artificială. Nici încă un eveniment în care oamenii să audă că AI schimbă lumea. România știe deja asta.

Următorul pas ar trebui să fie mult mai incomod: să luăm fiecare instituție și să întrebăm unde pierde timp, unde repetă aceeași muncă, unde cere aceleași informații de mai multe ori, unde oamenii fac manual lucruri care pot fi automatizate și unde deciziile pot fi sprijinite de AI fără să fie lăsat AI-ul să decidă în locul omului. Apoi să facem ceva și mai greu: să schimbăm procesul.

Pentru că adevărata transformare nu va veni atunci când un funcționar va avea un chatbot pe desktop. Va veni atunci când instituția din spatele lui va începe să funcționeze altfel.

România are deja strategia națională pentru AI 2024-2027 și lucrează la proiecte de infrastructură și servicii digitale, inclusiv cloud guvernamental și servicii publice centrate pe cetățean. Autoritatea pentru Digitalizarea României a anunțat în 2026 atât finalizarea implementării infrastructurii de cloud guvernamental, cât și proiecte pentru dezvoltarea serviciilor publice digitale. Toate acestea sunt importante. Dar tehnologia, oricât de bună ar fi, nu repară singură o instituție.

Și poate că aici este cea mai importantă lecție pe care România o poate învăța din explozia AI: oamenii nu au nevoie să li se explice că viitorul este digital. Ei sunt deja acolo. Instituțiile sunt cele care trebuie să ajungă din urmă.

Dacă nu o fac, riscăm să avem o situație aproape absurdă: un cetățean care folosește AI pentru a-și organiza viața, munca și informațiile mai eficient decât instituția care ar trebui să-i ofere servicii.

Trump îngreunează angajarea străinilor la Microsoft, Adobe și alte mari companii IT. JD Vance cere ca americanii să aibă prioritate