Filmul Disney care ar fi prea curajos chiar și pentru Disney-ul de azi: „Cocoșatul de la Notre Dame” face 30 de ani

În urmă cu 30 de ani, Disney lansa unul dintre cele mai neobișnuite și incomode filme din istoria sa. „Cocoșatul de la Notre Dame” nu era o poveste clasică despre o prințesă, un blestem simpatic și un final previzibil, ci o animație inspirată de Victor Hugo, cu teme despre discriminare, abuz de putere, credință, dorință, vinovăție și genocid.

Astăzi, într-o perioadă în care Disney pare mai preocupat ca niciodată de continuări, remake-uri live-action și francize sigure financiar, filmul din 1996 pare aproape imposibil de imaginat. Nu pentru că ar fi prea vechi sau prea serios pentru publicul actual, ci pentru că este unul dintre puținele proiecte animate ale studioului care a mers atât de departe cu tonul său întunecat.

„Cocoșatul de la Notre Dame” a fost lansat pe 21 iunie 1996 și rămâne, poate, cea mai curajoasă producție din perioada de renaștere Disney din anii ’90. A apărut după succese precum „Frumoasa și bestia”, „Aladdin” și „Regele leu”, dar s-a diferențiat imediat prin atmosfera sa apăsătoare, prin personajul negativ și prin felul în care refuză să transforme totul într-o aventură confortabilă pentru copii.

Povestea Disney care vorbește despre subiecte pe care animațiile le evită de obicei

Regizat de Gary Trousdale și Kirk Wise, echipa din spatele „Frumoasa și bestia”, filmul îl urmărește pe Quasimodo, clopotarul cocoșat care trăiește ascuns în turnurile catedralei Notre-Dame. Personajul este ținut departe de lume de judecătorul Claude Frollo, un bărbat obsedat de ordine, moralitate și control, care își justifică cruzimea prin credință.

Vezi și:

Ce se întâmplă dacă lucrarea este anulată la Evaluarea Națională sau Bacalaureat. Timpul suplimentar pe care îl pot primi elevii

Quasimodo, interpretat în original de Tom Hulce, este unul dintre cele mai vulnerabile personaje create de Disney. Nu este un erou clasic, sigur pe el și pregătit să plece într-o aventură. Este un om care a fost convins toată viața că nu merită să fie văzut, ascultat sau iubit. Dorința lui de a participa la Festivalul Nebunilor nu este doar o scenă de evadare, ci momentul în care începe să înțeleagă că lumea de dincolo de ziduri poate fi și a lui.

Esmeralda, interpretată vocal de Demi Moore, devine personajul care îi schimbă perspectiva. Dansatoare romă, curajoasă și directă, ea nu acceptă regulile impuse de Frollo și devine ținta urii lui. Filmul vorbește fără prea multe ocolișuri despre persecutarea romilor, despre violența instituțională și despre felul în care autoritatea poate deveni periculoasă atunci când se transformă în obsesie.

Frollo este, probabil, unul dintre cei mai tulburători răufăcători Disney. Nu este un vrăjitor, o regină malefică sau un personaj construit pentru glume. Este un om cu putere, care își ascunde brutalitatea în spatele ideii că acționează moral. Tocmai de aceea rămâne atât de memorabil. Amenințarea lui nu vine din magie, ci din faptul că pare posibilă.

Vezi și:

Cum creezi profiluri pe Disney+ pentru familie. Setarea simplă care îți scapă contul de haos

Disney schimbă modul în care sunt create atracțiile din parcuri. Inteligența artificială va transforma schițele în modele 3D

„Hellfire”, cântecul care a împins Disney într-o zonă mult mai întunecată

Nu există multe melodii Disney care să fi rămas atât de incomode precum „Hellfire”. Piesa lui Frollo este una dintre cele mai intense secvențe muzicale făcute vreodată într-o animație de familie, pentru că nu ascunde sensul din spatele imaginilor și al versurilor.

Frollo își recunoaște obsesia pentru Esmeralda, dar în loc să își asume dorința, o transformă într-o vină a ei. Este un moment despre rușine, control și furie, prezentat într-un cadru plin de foc, umbre, vitralii și coruri religioase. Chiar și acum, după trei decenii, scena are o forță pe care multe filme live-action nu reușesc să o atingă.

Alan Menken, compozitorul care a dat Disney-ului unele dintre cele mai iubite cântece ale anilor ’90, creează aici una dintre cele mai grandioase coloane sonore ale sale. Orgile, corurile și influențele de muzică sacră oferă filmului o atmosferă aproape teatrală. Notre-Dame nu este doar un decor frumos desenat, ci un spațiu care apasă peste personaje și le amplifică fricile.

Animația tradițională contribuie enorm la această senzație. Catedrala este desenată ca un uriaș labirint de piatră, iar Parisul pare simultan viu și ostil. Într-o perioadă în care multe animații moderne aleg imagini mai curate, mai luminoase și mai simple, „Cocoșatul de la Notre Dame” arată cât de spectaculoasă poate fi o poveste animată atunci când nu se teme de umbre.

Un film imperfect, dar mult mai îndrăzneț decât multe producții Disney recente

Filmul nu este perfect. Garguiele comice, Victor, Hugo și Laverne, par uneori venite dintr-o cu totul altă animație. Glumele lor moderne și momentele de slapstick întrerup tonalitatea gravă a poveștii, iar relația dintre Esmeralda și Phoebus nu are mereu forța emoțională pe care filmul pare să o urmărească.

Și totuși, aceste compromisuri nu anulează curajul filmului. Disney a încercat să împace două direcții aparent incompatibile: o adaptare a unui roman tragic de Victor Hugo și o animație de familie cu cântece, umor și personaje secundare jucăușe. Rezultatul este uneori ciudat, dar tocmai această ciudățenie îl face atât de memorabil.

„Cocoșatul de la Notre Dame” a demonstrat că un film Disney poate vorbi despre credință fără să o ridiculizeze, despre marginalizare fără să devină moralizator și despre rău fără să îl transforme într-o simplă caricatură. Filmul nu spune că religia este problema, ci că folosirea credinței pentru a justifica ura, violența și controlul asupra altora este periculoasă.

La 30 de ani de la premieră, animația rămâne o dovadă că Disney putea să riște mai mult decât pare dispus să o facă astăzi. Într-un catalog dominat de nostalgie, continuări și universuri extinse, povestea lui Quasimodo are încă o forță rară. Este un film Disney care nu îți promite că totul va fi simplu, luminos și ușor de digerat. Și tocmai de aceea merită revăzut.