EXPERIENȚĂ Notre-Dame de Paris la Romexpo: un vis vechi, o seară rece și o inimă plină

Am așteptat musicalul Notre-Dame de Paris ca pe o întâlnire cu un prieten din copilărie. Nu genul acela de „poate, cândva”, ci un „trebuie să se întâmple” pe care îl porți cu tine ani la rând. Îl știam pe dinafară din varianta din 1998, pe care am revăzut-o obsesiv pe YouTube, până când „Le Temps des Cathédrales” îmi venea în minte ca o rugăciune automată. Iar romanul lui Victor Hugo, recitit de mai multe ori, mi-a rămas povestea aceea rară, frumoasă și tragică, în care dragostea nu e niciodată simplă și niciodată dreaptă, dar e mereu vie.

Am încercat să fac cât mai puține fotografii și să filmez cât mai puțin, în primul rând din respect pentru oamenii din spatele meu, pentru a nu le bloca vederea, dar și pentru că în momente când sufletul ți-e pus pe cioburi cu un astfel de spectacol, nu ai cum să imortalizezi. Trebuie să trăiești.

De fapt, primul meu „contact” cu lumea asta a venit prin mama mea. Actriță de teatru, mi-a vorbit despre spectacol cu o căldură de parcă l-ar fi avut în repertoriu. Mi l-a „jucat” în bucăți: mi-a povestit despre Esmeralda ca despre o scânteie care aprinde orașul, despre Quasimodo ca despre o inimă care învață să bată la lumină, despre Frollo ca despre prăpastia din om care se hrănește din propriile justificări. Când am ajuns, în sfârșit, să-l văd live la București, mi s-a părut că bifez o promisiune veche — nu doar față de mine, ci și față de copilul care își imagina că, într-o zi, o să audă piesele astea în aer, nu prin boxe mici.

Vezi și:

O plantă ignorată ani la rând de fermieri se vinde acum cu până la 1.000 de euro kilogramul. Tot mai multe restaurante o caută

În seara de la Romexpo, mi-am dat seama că există două feluri de emoție: una „de fan” (care vrea să compare, să verifice, să bifeze fiecare detaliu), și una pură, primară, care te ia pe nepregătite. Pe a doua am simțit-o cel mai tare. Pentru că, oricât ai ști povestea, când vezi corpuri reale alergând, căzând, ridicându-se, când auzi respirațiile dintre versuri și simți vibrația mulțimii, se schimbă tot: tragedia devine prezentă.

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Povestea care nu îmbătrânește, oricât ai reciti-o

Dacă ar fi să explic de ce Notre-Dame de Paris mă urmărește de atâta timp, aș spune că e genul de poveste care nu te lasă să te ascunzi după morală. Ai un clopotar diform, Quasimodo, sau cocoșatul de la Notre Dame, crescut între piatră și clopot, cu trupul „strâmb” și sufletul, paradoxal, mai drept decât al celor „normali”. Ai o dansatoare, Esmeralda, care devine ecranul pe care bărbații proiectează tot: dorință, vină, posesie, mântuire. Ai un preot, Frollo, care transformă iubirea într-o scuză pentru control. Și ai un oraș întreg care se comportă ca o mulțime: ba admiră, ba sfâșie.

Romanul lui Victor Hugo e mai mult decât o poveste de dragoste; e și o declarație despre o lume care își devorează outsiderii și își canonizează ipocrizia. O temă cât se poate de actuală, cu imigrația, cu deportări și așa mai departe. Iar catedrala, în toate versiunile, rămâne personajul central: adăpost, martor, închisoare, tribună. De asta mi se pare atât de puternic când te gândești la felul în care cultura a contribuit, simbolic, la salvarea ei în imaginarul colectiv: catedrala nu e doar o clădire, e un depozit de povești, de vină, de speranță.

Musicalul are un talent special: comprimă o densitate uriașă în momente muzicale care par simple, dar nu sunt. „Belle” nu e doar un refren celebru, ci o radiografie a dorinței masculine: fiecare „iubire” rostită e, de fapt, o formă de a cere ceva. Iar Quasimodo, în „Le Temps des Cathédrales”, ridică tragedia la nivel de destin: nu mai e doar „povestea unor oameni”, e povestea unei epoci, a unei credințe, a unei arhitecturi care rămâne când oamenii dispar.

În seara de la Romexpo, am simțit povestea altfel decât pe ecran. Când apare tensiunea dintre sacru și profan, dintre piață și catedrală, nu mai e doar un contrast estetic, ci o presiune pe stomac. Și tocmai asta îmi place: nu îți oferă confort. Îți amintește că, în tragediile mari, nimeni nu pleacă „curat”.

Spectacolul de la Romexpo: amploare, detaliu și acea senzație de „fenomen”

Faptul că musicalul original în limba franceză a ajuns la Romexpo între 15 și 20 ianuarie 2026 are greutatea unui eveniment cultural, nu doar a unei „ieșiri” la spectacol. A existat o energie specială în public, genul acela de agitație pe care o simți când oamenii știu că prind ceva rar: un titlu legendar, o producție mare, câteva seri și gata. Și da, a contat și contextul — pentru că, în perioada asta, Notre-Dame de Paris era „magnetul” de weekend în București, exact genul de experiență pentru care îți faci planuri cu săptămâni sau luni înainte.

Ce m-a impresionat cel mai plăcut a fost senzația de mecanism uriaș care funcționează la milimetru. Decorurile sunt construite ca o arhitectură mobilă, masivă, cu greutate fizică, nu doar simbolică. Știi că în spate există logistică uriașă, transport, montaj, sincronizări, oameni care ridică și coboară lumi întregi în întuneric, ca să poată exista magia asta în lumină. Un volum de muncă aproape ireal. Și când îți amintești că producția vine cu o echipă mare și o logistică impresionantă, cu zeci de oameni implicați, parcă apreciezi și mai mult fiecare „secundă invizibilă” dintre scene.

Apoi sunt luminile: nu doar frumoase, ci narative. În momentele de rugăciune sau de vinovăție, lumina pare că se strânge ca un nod; în momentele de dans, se deschide ca o rană care respiră. Sonorizarea (cel puțin din zona mea, pe la mijloc) a fost surprinzător de bună, iar mixajul nu a îngropat vocile sub muzică. E important, fiindcă musicalul acesta trăiește în timbru: ai nevoie să auzi fricțiunea din voce, nu doar notele corecte.

Și trebuie spus: acrobații și dansatorii sunt, de multe ori, coloana vertebrală a spectacolului. Ei țin ritmul lumii, nu doar al coregrafiei. Există momente în care corpul devine decor, iar decorul devine corp — când urcările, prinderile, căderile controlate îți arată cât de mult se lucrează la siguranță și precizie. Pe viu, acrobația nu mai e „wow, ce mișto”, ci devine tensiune dramatică: simți riscul, simți gravitația, simți că personajele se zbat la propriu.

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Vocile și corpurile: între legenda lui Garou și Quasimodo de azi

Când porți cu tine varianta din 1998, intri în sală cu o comparație în buzunar, chiar dacă nu vrei. În distribuția originală, Quasimodo a fost Garou — și pentru mine rămâne un reper aproape imposibil de scos din inimă. Vocea lui aspră, felul în care făcea vulnerabilitatea să pară animalică, neșlefuită, autentică, m-au impresionat până la lacrimi de atâtea ori când îi dădeam play pe YouTube, încât am ajuns să știu exact unde „se rupe” în fiecare cântec. Avea ceva aproape periculos: ca și cum personajul ar fi fost mereu la un pas de a exploda sau de a se stinge.

La București, Quasimodo a fost interpretat de Angelo Del Vecchio, un actor bun, disciplinat, cu prezență fizică și cu energie susținută. Și totuși, pentru gustul meu, a fost un pic mai „curat” decât îmi imaginez eu că ar trebui să fie Quasimodo. Nu e o critică de tipul „nu a fost bun”, ci mai degrabă un adevăr personal: Garou aducea o suferință mai brută, o trăire mai riscantă, ca și cum își ardea vocea și corpul ca să-ți dea adevărul în față. Del Vecchio a fost mai controlat, mai tehnic, mai sigur pe el — ceea ce, artistic, e valid, dar emoțional nu m-a lovit la fel de tare.

În schimb, Frollo e genul de rol care îți poate strica seara dacă nu e făcut cum trebuie — iar aici, simplul fapt că Daniel Lavoie a purtat personajul a fost, pentru mine, unul dintre punctele mari de intensitate. Există o gravitate în timbrul lui care face personajul și mai periculos: nu pare doar un om „rău”, ci un om convins că are dreptate. Iar când cineva „rău” se crede drept, povestea devine și mai tragică, pentru că nu mai ai cu cine negocia.

Esmeralda (Hiba Tawaji, finalistă „The Voice France” ) în seara de la Romexpo, a fost exact ce speram: vie, magnetică, cu o forță care nu se reduce la seducție. Musicalul o pune, inevitabil, în centrul privirilor — dar interpretarea a reușit să păstreze și fragilitatea, și demnitatea. În scenele de dans, energia e incendiară; în scenele de vulnerabilitate, devine aproape dureros de simplă. Și undeva aici m-a lovit din nou ideea pe care o simt și în roman: Esmeralda e una dintre acele eroine pe care lumea le iubește doar dacă le poate controla.

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Romexpo, gazda imperfectă: emoție mare, confort mic

Și acum partea pe care n-am cum să o îndulcesc: Romexpo nu e o sală de musical, oricât de bună ar fi producția. Da, sonorizarea și luminile au fost la nivelul unui eveniment mare. Dar frigul din sală a fost real. M-a scos din poveste în momente în care ar fi trebuit să fiu doar acolo, în Parisul lui Hugo, nu cu umerii strânși și cu gândul la cât mai e până se termină, ca să nu mai tremur de frig.

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Scaunele au fost incomode și, pe alocuri, înghesuiala te face să simți că stai la un eveniment temporar, nu la un spectacol care merită confort. Imaginează-ți o sală plină cu oameni cu pufoaice pe ei și căciuli pe cap – imagine fix de când Ceașcă ținea în frig o țară întreagă. Eu am avut vizibilitate bună pentru că mi-am luat bilete la mijloc (cele din față erau prea scumpe pentru bugetul meu), dar am văzut destule plângeri în social media de la oameni care au stat în colțuri și au spus că nu au văzut mare lucru. Aici se simte limita spațiului: nu e construit pentru teatru muzical, iar un spectacol ca Notre-Dame de Paris are nevoie de o sală gândită pentru unghiuri, diferențe de nivel, vedere și acustică naturală.

Probabil că nu se putea monta ușor în altă parte, iar Sala Palatului are propriile constrângeri sau alte spectacole programate concomitent cu Notre Dame. Dar rămâne un gând care doare: Bucureștiul încă nu are o sală mare, modernă, frumoasă, elegantă și prietenoasă cu publicul, capabilă să găzduiască, fără improvizații, astfel de evenimente. Și e păcat, fiindcă apetitul există. Se vede în felul în care se vând biletele, se vede în zumzetul de la intrare, se vede în oamenii care fredonează „Belle” înainte să se stingă luminile.

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

Foto: Notre-Dame de Paris la Romexpo/Playtech – Ozana Mazilu

La final, am plecat cu două senzații contradictorii: recunoștință și frustrare. Recunoștință că mi-am văzut visul, că am auzit franceza aceea care îmi răsună în cap de când eram mică, că am simțit cum „catedralele” se ridică din muzică. Și frustrare că, uneori, spațiul în care se întâmplă magia te împinge să-ți amintești că ești în București, în ianuarie, într-o sală care încearcă să fie teatru.

Dacă mai prinzi o reprezentație la noi sau în străinătate, ia-ți un loc cât mai central și lasă-te dus de muzică fără să te cerți cu comparațiile din cap. Și, mai ales, du-te cu inima deschisă: povestea asta, chiar și când o știi pe de rost, găsește mereu o cale să te surprindă.