„Ultimul viking”, filmul cu Mads Mikkelsen care te face să râzi, să plângi și să râzi din nou. O comedie neagră atipică, excelentă REVIEW

„Ultimul viking”, filmul cu Mads Mikkelsen care te face să râzi, să plângi și să râzi din nou. O comedie neagră atipică, excelentă REVIEW
RECENZIE
Foto: Zentropa Entertainments

Mads Mikkelsen este unul dintre actorii mei preferați. L-am văzut în roluri memorabile, de la recele și calculatul Le Chiffre din Casino Royale, la profesorul devastat din The Hunt, tatăl din Rogue One: A Star Wars Story, Markus din Încă un rând și răzbunătorul din Riders of Justice. L-a interpretat și pe Grindelwald în Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore, iar în Doctor Strange a fost Kaecilius, unul dintre acei antagoniști pe care îi face imposibil de ignorat.

Totuși, dintre toate rolurile sale, preferatul meu rămâne Hannibal Lecter din serialul Hannibal. Elegant, înfricoșător, sofisticat și mereu cu câteva mișcări înaintea tuturor, personajul lui Mikkelsen a devenit unul dintre cei mai buni antagoniști din televiziune. Tocmai de aceea, Ultimul viking este o surpriză atât de mare: aici, actorul nu mai are nimic din controlul rece și aura intimidantă cu care și-a obișnuit publicul.

Distribuit în cinematografele din România de Bad Unicorn, Ultimul viking (The Last Viking / Den sidste viking) este o comedie neagră danezo-suedeză care pornește de la o premisă aparent absurdă, apoi o transformă într-o poveste despre traumă, familie, identitate și nevoia de a fi acceptat. Este genul de film care nu seamănă cu aproape nimic din ce vezi de obicei pe marile ecrane și care îți poate schimba starea de mai multe ori în aceeași scenă.

Mads Mikkelsen, într-un rol complet diferit

Mikkelsen îl joacă pe Manfred, fratele lui Anker, interpretat excelent de Nikolaj Lie Kaas. Anker tocmai a ieșit din închisoare și vrea să recupereze banii ascunși după un jaf comis cu ani în urmă. Problema este că Manfred nu mai este, cel puțin nu în totalitate, Manfred. Tulburările sale psihice i-au schimbat profund identitatea, iar el se crede John Lennon.

De aici începe o aventură care pare uneori o farsă nebună, alteori un film cu gangsteri, alteori o dramă de familie surprinzător de dureroasă. Plus o parte mitologică interesantă. Anders Thomas Jensen, care semnează atât regia, cât și scenariul, nu încearcă să facă un film confortabil. Dimpotrivă, aruncă spectatorul într-un univers plin de personaje ciudate, oameni care reacționează exagerat, situații imposibile și momente de violență care apar exact când te aștepți mai puțin.

Mads Mikkelsen este fantastic în acest rol. Manfred este vulnerabil, imprevizibil, copilăros pe alocuri, dar și profund afectat de lucrurile pe care le-a trăit. Actorul reușește să nu transforme personajul într-o caricatură, deși filmul îi oferă multe ocazii să fie extravagant. În loc să fie caricatural, Mikkelsen găsește în Manfred o tristețe reală, care se vede în gesturi mici, în priviri și în felul în care reacționează când lumea din jurul lui încearcă să îl forțeze să fie altcineva.

Este unul dintre acele roluri care îți amintesc cât de versatil este actorul. După atâția ani în care Hollywood-ul l-a distribuit frecvent în roluri de villain elegant, periculos și aproape imposibil de citit, aici îl vedem stângaci, fragil și uneori de-a dreptul ridicol. Iar tocmai această vulnerabilitate îl face atât de bun.

O comedie neagră care ascunde multă durere

Nikolaj Lie Kaas, în rolul lui Anker, este contrapunctul perfect pentru Mikkelsen. Dacă Manfred este imprevizibil și rupt de realitate, Anker este brutal, grăbit și convins că totul se poate rezolva cu presiune, nervi și amenințări. Relația dintre cei doi frați ține filmul în picioare și devine, treptat, mai importantă decât banii după care aleargă.

Distribuția este completată de Sofie Gråbøl, care o joacă pe Margrethe, dar și de actori precum Søren Malling, Bodil Jørgensen, Lars Brygmann, Nicolas Bro, Kardo Razzazi și Peter Düring. Toți intră perfect în logica exagerată, uneori grotescă, a filmului. Nu există personaje complet normale aici, iar acest lucru funcționează în favoarea poveștii. Fiecare pare să aibă propriile obsesii, frustrări sau răni ascunse.

Filmul are acțiune, are momente de crimă și tensiune, dar nu este un thriller clasic. Are umor negru, însă nu încearcă să fie o comedie ușoară de weekend. Are o poveste despre frați, dar evită sentimentalismul ieftin. Exact când începi să crezi că știi încotro merge, Anders Thomas Jensen schimbă direcția și te lasă să te întrebi dacă trebuie să râzi, să te simți vinovat că râzi sau să fii trist pentru personajele din fața ta.

Acesta este, de fapt, marele merit al filmului. Ultimul viking te face să râzi într-un moment absurd, apoi să îți dea o scenă care te lovește emoțional, după care revine iar la o replică atât de ciudată, încât nu ai cum să nu zâmbești. Este un balans greu de obținut, mai ales într-un film care vorbește despre traumă, abandon, identitate și sănătate mintală.

Nu sunt convinsă că va prinde la tot publicul român. Umorul nordic, rece, abrupt și uneori incomod nu este pentru oricine. Sunt și momente intenționat exagerate, care pot părea prea ciudate pentru spectatorii care așteaptă o poveste clasică, liniară și previzibilă. Dar tocmai aici stă farmecul filmului: nu seamănă cu produsele calculate până la ultimul detaliu pentru a nu deranja pe nimeni.

Ultimul viking este un film foarte bun, original și curajos, care merită văzut la cinema pentru interpretările excelente și pentru felul în care te poartă prin stări complet diferite. Este încă o demonstrație că Mads Mikkelsen poate face aproape orice rol credibil și că cinematografia nordică are încă multe povești atipice de oferit.

Nu te duce la Ultimul viking așteptându-te la un film simplu despre un jaf și niște bani ascunși. Du-te pregătit pentru o poveste stranie, amuzantă, violentă pe alocuri și, surprinzător, foarte umană. Iar când ieși din sală, s-ar putea să îți dai seama că ai râs mai mult decât te așteptai și ai fost mișcat mai mult decât ai vrea să recunoști.