Zeii au tăcut, internetul a văzut filmul în locul lor: după „Odiseea”, nimeni nu mai ajunge acasă la fel

Christopher Nolan este omul care a răsturnat un camion adevărat în „The Dark Knight”, a construit decoruri rotative pentru „Inception”, a detonat fără milă tot ce putea fi detonat în „Oppenheimer”, iar în „Odiseea”, a ridicat un ciclop animatronic gigantic în loc să-l lase pe mâna CGI-ului. Practic, regizorul refuză să falsifice orice poate construi în realitate. Și, pentru că aceasta este o glumă — repet, o glumă, înainte să pornească internetul torțele — tot Nolan a reușit performanța supremă a efectelor practice: a luat-o pe Ellen Page din „Inception” și l-a adus pe Elliot Page în „Odiseea”. Niciun efect digital, doar 16 ani, o tranziție reală și probabil cea mai riscantă frază cu care puteam începe această recenzie.

„The Odyssey” este cel mai discutat film al momentului, iar asta nu se datorează doar faptului că este noul proiect al lui Christopher Nolan. Mulți au vorbit înainte să-l vadă. Și au vorbit prost. Nu pentru că nu aveau voie să fie sceptici, ci pentru că verdictul fusese deja dat: filmul este „woke”, distribuția distruge mitologia, iar dacă îți place rezultatul înseamnă că ești prost, manipulat sau incapabil să înțelegi opera lui Homer. Acum, când pelicula poate fi judecată pentru ceea ce este, scandalul pare clădit în jurul unor roluri inventate de internet și al ideii bizare că un mit cu zei, sirene, morți vorbitori și un ciclop gigantic trebuie tratat ca un documentar istoric.

Homer nu a cerut niciodată un xerox în IMAX

Filmul lui Nolan nu este perfect, dar este minunat. În aproape trei ore, regizorul transformă epopeea atribuită lui Homer într-un spectacol despre război, vinovăție, identitate și imposibilitatea de a te întoarce cu adevărat acasă după ce ai devenit alt om. „Odiseea” pare culminarea obsesiilor urmărite de Nolan în „Memento”, „Inception”, „Dunkirk”, „Interstellar” și „Oppenheimer”: timpul, memoria, sacrificiul, familia și prețul moral al unei idei considerate geniale.

Nolan nu respectă integral opera lui Homer și nici nu încearcă să ascundă asta. Odiseul său este mai vulnerabil, mai vinovat și mai recognoscibil uman decât eroul stoic, dârz, rezistent și aproape monumental prezentat în epopee. Dar aceasta se numește libertate regizorală, nu sacrilegiu cultural. Să copiezi la indigo o carte, o piesă de teatru sau orice altă operă nu înseamnă fidelitate artistică, ci absența aproape totală a unei viziuni proprii. Un regizor nu este un xerox cu director de imagine, iar cei care cer ca fiecare vers al lui Homer să fie mutat mecanic pe ecran par să confunde cinemaul cu o prezentare PowerPoint ilustrată. Eu apreciez tocmai amprenta lui Nolan: felul în care îl coboară pe Odiseu de pe soclul eroului mitologic și îl transformă într-un om care sângerează, minte, se teme, greșește și poartă cu el rușinea războiului. Este o reinterpretare asumată, cu un touch artistic evident, nu o ediție video a manualului de literatură pentru cei care au nevoie ca arta să le repete cuminte ceea ce știu deja.

Vezi și:

Ce salarii ar putea avea președintele, premierul și parlamentarii până în 2031. Proiectul care schimbă grila de salarizare

Un film construit ca o expediție

Amploarea producției se simte în fiecare cadru. Nolan și directorul de imagine Hoyte van Hoytema au filmat în locații reale din Grecia, Italia, Maroc, Islanda și Scoția. Peisajele nu sunt simple fundaluri spectaculoase, ci devin personaje ale poveștii. Marea este ostilă, stâncile par locuite de zei furioși, iar întunericul peșterilor are o materialitate aproape sufocantă. Corabia lui Odiseu a fost construită pentru a naviga efectiv, iar actorii au fost trimiși pe mare, prin vânt, apă, nisip și frig, nu așezați confortabil într-un studio, în fața unui ecran verde.

Nici Polifem nu este o creatură realizată exclusiv pe calculator, cum menționam la început. Echipa a construit un mecanism fizic gigantic, animat practic și completat discret digital. Ciclopul are greutate, ocupă spațiu și pare că poate zdrobi cu adevărat oamenii din fața sa. Este diferența dintre a privi un model tridimensional și a simți că un monstru există în aceeași încăpere cu actorii. Într-o perioadă în care multe producții arată ca niște secvențe din jocuri video foarte scumpe, Nolan insistă ca decorurile, apa, corăbiile și creaturile să aibă o bază fizică.

Sunetul contribuie decisiv la această senzație. Muzica lui Ludwig Göransson evită adesea eroismul facil și construiește o atmosferă apăsătoare, dominată de percuție, bronz și vibrații joase. Nu doar auzi furtunile, ci le simți în stern. Nu doar vezi corabia lovită de valuri, ci ai impresia că lemnul se rupe lângă tine. Este o muncă enormă din toate punctele de vedere, iar faptul că Nolan încă poate convinge un studio să finanțeze asemenea producții este aproape la fel de spectaculos ca filmul în sine.

Vezi și:

Bucureștiul intră în weekend pe muzică și filme: ce faci între 24 și 26 iulie 2026, de la VAMA la Nolan

The Odyssey cucerește box office-ul cu 264 de milioane de dolari. Victoria lui Christopher Nolan trimite un mesaj clar Hollywoodului

Actorii sunt foarte buni, cu o singură excepție

Matt Damon este un Odiseu excelent, inteligent, duplicitar și măcinat de ceea ce a făcut la Troia. Nu joacă un erou triumfător, ci un supraviețuitor care își poartă victoria ca pe o boală. Damon reușește să transmită permanent impresia că Odiseu calculează ceva, ascunde ceva sau încearcă să convingă pe cineva, inclusiv pe el însuși, că mai merită să ajungă acasă.

Cea mai puternică demonstrație a interpretării sale vine însă în scena cântecului sirenelor, unde Damon renunță aproape complet la controlul și viclenia care îl definesc pe Odiseu. Este un moment sfâșietor, în care pe chipul lui se amestecă dorul, groaza, vinovăția și tentația de a abandona totul, iar actorul face ca eroul să pară pentru prima dată cu adevărat neajutorat. Nu pot spune mai mult fără spoilere, dar felul în care vocea sirenelor se împletește cu reacția lui Odiseu transformă scena într-una dintre cele mai memorabile secvențe ale filmului. Iar cântecul acela a rămas cu mine atât de puternic, încât îl ascult pe repeat de când am plecat din cinema.

Anne Hathaway îi oferă Penelopei furie, luciditate și demnitate, fără să o transforme într-o soție decorativă care așteaptă cuminte întoarcerea soțului. Samantha Morton este o Circe neliniștitoare, Zendaya are o prezență rece și aproape nepământeană în rolul Atenei, iar Robert Pattinson transformă fiecare apariție a lui Antinous într-un exercițiu de aroganță și putreziciune morală.

Pattinson face un villain atât de bun încât l-am urât cu o asemenea eficiență, încât aproape că m-am bucurat că Voldemort l-a omorât pe Cedric Diggory. Este respingător fără să devină caricatural, violent fără să ridice permanent vocea și suficient de carismatic încât să înțelegi de ce ceilalți pretendenți îl urmează.

Samantha Morton este, însă, una dintre marile surprize ale filmului, în rolul lui Circe. Actrița are o prezență extraordinară, magnetică și neliniștitoare, reușind să domine cadrul fără gesturi teatrale sau replici rostite ostentativ. Circe a ei pare în același timp primitoare și periculoasă, vulnerabilă și imposibil de descifrat, iar Morton transmite toate aceste contradicții prin priviri, pauze și schimbări aproape imperceptibile ale vocii. Fără să dezvălui nimic din ceea ce se întâmplă în acea scenă absolut șocantă, pot spune că fiecare apariție a sa schimbă atmosfera filmului și îi oferă poveștii o energie aproape hipnotică. Este genul de interpretare care nu încearcă să strige că este importantă, dar pe care continui să o ai în minte mult timp după ce personajul a dispărut de pe ecran.

Doar Tom Holland nu m-a convins complet. Ca Telemah, pare uneori prea contemporan și prea puțin apăsat de legenda tatălui absent. Nu joacă rău, dar lângă Damon, Hathaway și Pattinson se vede diferența de greutate. Are energie și vulnerabilitate, însă nu transmite mereu zbuciumul unui tânăr care a crescut într-o casă ocupată de străini, ascultând povești contradictorii despre un tată pe care aproape că nu îl cunoaște.

În schimb, scena cu Argos, câinele bătrân al lui Odiseu, este sfâșietoare. Nolan nu forțează emoția și nu transformă momentul într-un spectacol lacrimogen. Lasă recunoașterea, loialitatea și timpul pierdut să facă toată munca. Este una dintre acele scene în care filmul își abandonează pentru câteva clipe dimensiunea monumentală și devine teribil de intim.

Elliot Page nu este Ahile, iar Elena nu are certificat de naștere

Una dintre cele mai absurde controverse a fost construită în jurul lui Elliot Page, despre care mulți au repetat că îl va interpreta pe Ahile. Nu îl joacă pe Ahile. Page este Sinon, războinicul implicat în planul calului troian și transformat de Nolan într-o piesă a vinovăției lui Odiseu. Oameni care nu văzuseră filmul s-au revoltat, așadar, împotriva unui rol care nu exista. Au scris pagini întregi despre o presupusă schimbare făcută de Nolan fără să verifice măcar distribuția reală. Iar părerea mea e că a jucat mai bine decât Holland.

Lupita Nyong’o este foarte bună ca Elena din Troia și Clitemnestra. În rolul Elenei are aproximativ cinci minute de apariție, însă internetul a transformat aceste minute într-o criză culturală, alimentată inclusiv de controversa privind distribuirea actriței. Elena este o figură mitologică și literară, nu o persoană istorică documentată. În tradiție, este fiica lui Zeus, iar în unele versiuni ale mitului se naște dintr-un ou după ce zeul ia forma unei lebede.

Să accepți această genealogie, dar să consideri imposibilă o actriță de culoare în rol înseamnă să ceri realism doar acolo unde îți confirmă imaginea personală despre mit. Elena lui Homer nu are certificat de naștere, fotografie în pașaport sau test ADN. Este o semizeitate, un simbol al frumuseții și catalizatorul unei catastrofe. Nolan folosește apariția Lupitei tocmai pentru a-i accentua unicitatea într-o lume dominată de tonuri de bronz, praf și piatră.

Nici actorii asiatici și de culoare de pe corabia lui Odiseu nu justifică certitudinile agresive de pe internet. Lumea mediteraneeană era conectată prin comerț, război, migrație și sclavie, iar identitatea greacă nu se suprapunea peste categoriile rasiale moderne. Da, unii străini puteau fi sclavi sau captivi. Puteau fi și mercenari, marinari ori aliați. Filmul nu precizează, pentru că nu despre asta este scena. În plus, vorbim despre o adaptare artistică, nu despre un recensământ genetic al Itacăi.

Cerul care nu era albastru

Într-o poveste în care Polifem este fiul zeului mării, morții răspund la întrebări, iar oamenii sunt transformați în animale, să ne legăm, zic și de cerul care, de fapt, nu era albastru în opera lui Homer.

Homer însuși nu descrie cerul drept „albastru”, ci vast, înstelat, de fier sau de bronz. Nu pentru că grecii nu puteau vedea culoarea albastră, ci pentru că poezia homerică urmărea luminozitatea, materialitatea și forța imaginii, nu fidelitatea cromatică modernă. Nolan face același lucru: nu reproduce mecanic lumea, ci o reconstruiește prin simboluri care au sens în interiorul propriei sale viziuni.

Este fascinant cum unii acceptă fără probleme un ciclop înalt cât o clădire, dar trasează linia realismului la culoarea unei actrițe sau la sexul altui actor. Când monstrul are un singur ochi, totul este poezie. Când Elena este de culoare, începe brusc ancheta istorică. Nu filmul are aici o problemă de coerență, ci spectatorul care folosește „fidelitatea” doar atunci când îi convine.

„Iliada” este despre gloria și furia lui Ahile. „Odiseea” este despre rușinea, inteligența și rătăcirea lui Odiseu. „Eneida” spune povestea troianului Enea și construiește o origine mitologică pentru Roma, iar „Orestia” urmărește răzbunarea lui Oreste. Sunt opere mitologice și literare, nu arhive judiciare. Să le tratezi ca pe niște procese-verbale și să acuzi orice abatere vizuală de falsificare istorică înseamnă să ratezi tocmai esența mitului: capacitatea lui de a fi spus din nou.

IMAX-ul pe care România nu îl are și verdictul final

„The Odyssey” este primul lungmetraj filmat integral cu camere IMAX pe peliculă. În sălile capabile să proiecteze IMAX 70mm, imaginea se deschide într-un format uriaș, conceput pentru a ocupa aproape întregul câmp vizual. România are săli IMAX digitale, inclusiv la București și Timișoara, dar nu dispune de proiecția analogică IMAX 70mm, 15/70, în forma maximală gândită de Nolan. Această versiune poate fi văzută doar în câteva zeci de cinematografe din alte țări.

Chiar și așa, vezi filmul pe cel mai mare ecran la care ai acces și cu cel mai bun sistem de sunet disponibil. Nu pentru că Nolan ar fi infailibil, ci pentru că puține producții contemporane mai justifică atât de clar existența cinematografului. „Odiseea” nu este lecție de istorie și nici ilustrație obedientă a fiecărui vers. Este reinterpretarea unui mit transmis oral, recitat, modificat, copiat și retradus timp de milenii.

Poți să-i reproșezi solemnitatea, unele replici prea explicative, fragmentele în care ritmul se îngreunează și faptul că Tom Holland nu are forța celorlalți. Dar este absurd să negi munca enormă, frumusețea imaginilor, forța sunetului și curajul de a realiza un asemenea film fără a-l reduce la fundaluri digitale sterile.

„Odiseea” este imperfect, gigantic, dureros și viu. Este un film despre un bărbat care a câștigat un război, dar nu știe dacă mai poate câștiga drumul spre casă. Iar cei care l-au condamnat înainte să-l vadă nu au apărat mitologia. Au demonstrat doar cât de ușor poate internetul să inventeze un monstru și apoi să se felicite că l-a învins.

AI-ul va putea lucra mai ușor cu aplicațiile pe care le folosim zilnic. Schimbarea importantă din spate care poate reduce costurile