Te trezești și toți oamenii au dispărut. Ce faci? Bokeh, filmul care transformă o idee simplă într-un coșmar existențial REVIEW

Bokeh este un film independent din 2017 care alege exact drumul opus a tot ceea ce știai și, cel mai probabil, sperai. Fiind din categoria celor indie, adică cu buget redus, are fix câțiva actori, peisaje spectaculoase ale Islandei și o poveste care seamănă mai degrabă cu un experiment filozofic decât cu un SF.

Premisa este simplă și pe alocuri destul de apăsătoare. Un cuplu american aflat în vacanță în Islanda se trezește într-o dimineață și descoperă că toți oamenii, în afară de ei, au dispărut. Nu există cadavre, nu există explicații pentru asta, nu există transmisii radio sau internet și nici semne ale unei catastrofe. Pur și simplu, lumea arată sinistru, goală, rece, fără oameni. De aici începe adevăratul film.

Bokeh, un SF despre golul din interior

Dacă te aștepți să afli ce se întâmplă, de fapt, în Bokeh, pregătește-te să fii dezamăgit. Filmul nu are nici cea mai mică intenție de a-ți explica ce s-a întâmplat și fix din acest motiv este mai mult un thriller psihologic pe slow burn decât un SF. Nu afli dacă este vorba despre un experiment, o intervenție divină, un fenomen extraterestru sau un accident cosmic. Misterul devine doar un pretext pentru a analiza reacțiile celor doi protagoniști.

Jenai, interpretată de Maika Monroe, actriță pe care probabil ți-o amintești din Watcher, pelicula filmată în România, încearcă să găsească sens și să se adapteze noii realități.

Vezi și:

Cine plătește reparația acoperișului într-un bloc? Situația care a stârnit controverse printre români

Pe de altă parte, Riley, căruia îi dă viață Matt O’Leary, vede dispariția omenirii ca pe o eliberare. În timp ce unul caută răspunsuri, celălalt încearcă să se bucure de libertatea absolută, iar aici intervine adevărata problemă. Conflictul dintre cei doi este, de fapt, leitmotiful întregii povești.

Filmul reușește să pună întrebări destul de valide și interesante, între care: oare se întâmplă cu identitatea noastră atunci când nu mai există societate? Mai avem scop dacă nu există alți oameni care să ne valideze existența? Cât timp poate rezista mintea umană într-o lume complet goală?

Islanda devine personaj principal

Cel mai mare atu al filmului este atmosfera, iar asta mi-a plăcut, așa cum am apreciat același aspect și în Fjord, al lui Cristian Mungiu. Peisajele islandeze arată cum nu se poate mai frumos, drumurile pustii, câmpurile vulcanice, cascadele și orașele goale creează o senzație credibilă de sfârșit al lumii. Uneori ai impresia că urmărești un documentar despre o planetă abandonată.

Imaginea este și ea elegant compusă. Nu întâmplător filmul poartă titlul Bokeh, termen fotografic care descrie zonele neclare ale unei imagini. Conceptul devine o metaforă pentru întreaga poveste, de altfel.

Coloana sonoră este discretă, nu te agasează, iar ritmul extrem de lent poate reprezenta atât o calitate, cât și un defect, în funcție de așteptările spectatorului. Recunosc, am avut momente în care am dat forward 30 de secunde.

Problema filmului este că pune prea multe întrebări și oferă puține răspunsuri

Aici apare și principala critică. Bokeh își asumă ambiguitatea până la capăt, cu riscurile de rigoare. Pentru unii, acest lucru transformă filmul într-o experiență ok-ish. Pentru alții, poate părea frustrant.

Scenariul evită în mod cât se poate deliberat explicațiile, iar finalul nu dă rezolvările pe care le-ai putea aștepta. Dacă îți plac filme precum The Leftovers, Melancholia sau Aniara, probabil vei aprecia abordarea, dar nu te aștepta la tot atâta calitate. Dacă preferi SF-uri construite în jurul misterului și al dezvăluirilor, s-ar putea să rămâi cu senzația că lipsește ceva esențial și nu te-ai înșela.

În anumite momente, filmul pare mai interesat de simbolism decât de dezvoltarea personajelor, iar unele dialoguri pot părea un pic cam plictisitoare.

Merită văzut?

Da, dar cu așteptările potrivite. Bokeh nu este un film despre dispariția omenirii. Este un film despre ceea ce rămâne din oameni atunci când omenirea dispare. Nu oferă răspunsuri, ci întrebări. Nu caută suspansul, ci vrea să te facă să gândești și, poate, să simți.

Pentru aceia care apreciază cinemaul contemplativ și poveștile existențialiste, este o producție interesantă și adesea subestimată. Pentru cei care caută acțiune, explicații și ritm alert, experiența poate deveni frustrantă destul de repede.

Evident, nu este un film perfect, dar este unul dintre acele SF-uri mici care rămân în minte mai mult decât multe blockbuster-e uitate la câteva zile după vizionare.