REVIEW Obsession, filmul horror despre care vorbește tot internetul. De ce se uită toată lumea la el: merită hype-ul?

Există filme horror care sperie prin monștri, altele prin sânge, iar Obsession încearcă ceva mai incomod: să transforme dorința de a fi iubit într-o formă de control atât de extremă, încât devine imposibil să mai fie confundată cu dragostea. Semnat de Curry Barker, care este și scenaristul producției, filmul îl urmărește pe Bear, interpretat de Michael Johnston, un tânăr care sparge un obiect misterios numit One Wish Willow și își dorește ca Nikki, colega și prietena lui jucată de Inde Navarrette, să îl iubească mai mult decât orice pe lume.

Obsession, filmul horror care arată de ce „sunt băiat de treabă” nu este o declarație de iubire

Pe hârtie, premisa pare aproape ridicolă: încă un horror cu un artefact blestemat care face lucruri rele și lasă în urmă victime traumatizate. În practică, Obsession este mai bun decât ar sugera povestea lui, chiar dacă nu reușește întotdeauna să își controleze excesele. Este un film cu atmosferă, interpretări surprinzător de solide și câteva idei foarte bune despre dependență emoțională, idealizare și iluzia că bunătatea minimă ar trebui răsplătită automat cu iubire.

Cea mai bună parte din Obsession este felul în care Curry Barker mută accentul de pe obiectul misterios pe relația dintre Bear și Nikki. One Wish Willow este doar instrumentul care activează coșmarul, însă problema reală exista deja înainte ca dorința lui Bear să devină realitate. El nu îi cere lui Nikki șansa de a-l cunoaște altfel, nu își asumă vulnerabilitatea unei declarații sincere și nici riscul unui refuz. Vrea, pur și simplu, ca ea să îl aleagă fără să poată spune NU.

Aici se află și tema „nice guy”, pe care filmul o tratează cu mai multă cruzime decât pare la început. Bear poate părea un personaj timid, stângaci și poate chiar ușor de compătimit în primele minute. Dar faptul că este drăguț cu Nikki nu ar trebui să îi ofere automat dreptul la o relație, iubire sau recunoștință. Să fii un om OK este minimul necesar într-o relație cu ceilalți, nu o monedă de schimb pentru afecțiunea lor.

Vezi și:

VIDEO Imagini dramatice din timpul celor două cutremure devastatoare din Venezuela. Clădiri prăbușite și panică pe străzile din Caracas

Filmul are câteva momente în care refuză să îl lase pe Bear să se ascundă în spatele imaginii de victimă. Una dintre cele mai puternice scene este cea în care ea îi spune lui că vrea să o omoare, iar el se victimizează. În acel punct, orice urmă de ambiguitate se rupe: nu mai este vorba despre un băiat nefericit care și-a dorit ceva ce nu putea avea, ci despre cineva care nu poate accepta că persoana idealizată din mintea lui nu este obligată să existe și în realitate. Egoism pur.

O atmosferă excelentă, dar prea multe țipete

Inde Navarrette este, fără îndoială, arma secretă a filmului. Nikki trece rapid de la colega apropiată, aparent normală, la o prezență neliniștitoare, imprevizibilă și profund incomodă. Scenele în care are acele mișcări bizare funcționează excelent tocmai pentru că nu are nevoie de explicații lungi. Corpul ei pare că nu îi mai aparține, iar filmul găsește aici o imagine foarte eficientă pentru pierderea autonomiei. Mi-a amintit de mișcările personajului Mrs. Kersh (jucată de Joan Gregson) în filmul IT Chapter Two din 2019 – poate de acolo s-o fi inspirat.

Mi-a plăcut mult personajul mai ales în cadrele în care Nikki apare cu fața lăsată parțial în întuneric. Barker obține un efect simplu, dar foarte eficient: privirea ei devine greu de citit, iar personajul capătă o prezență aproape spectrală, care inspiră teamă înainte să facă propriu-zis ceva.

Această senzație de rău care se strecoară în spații banale amintește pe alocuri de atmosfera din Something Very Bad Is Going to Happen. Nu prin poveste, ci prin felul în care horror-ul se construiește din tensiunea dintre doi oameni care ar trebui să fie apropiați. În ambele cazuri, relația nu mai oferă siguranță, ci devine locul în care ceva teribil poate izbucni oricând.

Problema este că Barker nu are întotdeauna încredere în imaginile și actorii lui. Obsession folosește prea multe jump scare-uri, prea multe țipete și uneori împinge reacțiile personajelor într-o zonă care devine mai degrabă zgomotoasă decât înfricoșătoare. Nu toate sperieturile sunt rele, însă repetate atât de des își pierd efectul. Filmul ar fi fost mai puternic dacă ar fi lăsat unele scene să respire și ar fi mizat mai mult pe disconfortul lent, deja foarte bine construit.

Artefactul misterios rămâne prea misterios

One Wish Willow funcționează ca un artefact blestemat în stilul celui din filmul horror Whistle: apare, declanșează nenorociri, schimbă vieți și lasă în urmă mai multe întrebări decât răspunsuri. Diferența este că Obsession nu pare interesat să explice aproape nimic despre el. Nu aflăm cu adevărat de unde vine, cine l-a mai folosit, câți oameni au fost afectați înainte sau care sunt regulile exacte ale obiectului. Am mai văzut ambiguitatea asta, recent, în Disclosure Day, cu acel device misterios.

Dar poate că alegerea este intenționată. Filmul nu vrea să transforme totul într-o poveste despre mitologie și lore, ci să insiste asupra ideii că dorința lui Bear este, de fapt, elementul cu adevărat monstruos. Totuși, lipsa explicațiilor lasă uneori senzația că scenariul evită să construiască mai mult în jurul propriului concept. Nu era nevoie de o enciclopedie despre One Wish Willow, dar câteva informații în plus ar fi făcut coșmarul mai credibil și consecințele mai apăsătoare.

În acest sens, Obsession poate părea uneori un film horror puțin silly, dar nu într-un mod care îl distruge. Povestea are exagerări, câteva decizii care cer suspendarea logicii și suficiente momente absurde încât să îți dai seama că Barker nu fuge de componenta de comedie neagră. Tocmai tonul acesta imprevizibil îl ține însă viu: filmul este uneori amuzant, uneori grotesc și, în cele mai bune momente, foarte inconfortabil.

Un horror despre iubirea inventată în minte

Paralela cu The Drama apare firesc, mai ales prin tema idealizării partenerului. Bear nu este îndrăgostit de Nikki așa cum este ea, ci de posibilitatea unei relații perfecte pe care a construit-o singur. Atașamentul lui nu este față de realitate, ci față de viitorul imaginar în care ea îl alege, îl înțelege și îl salvează de propriile nesiguranțe.

Obsession duce această idee într-o zonă supranaturală și violentă, dar observația rămâne valabilă și fără artefacte blestemate: uneori, oamenii suferă mai puțin după relația pierdută și mai mult după viitorul pe care și l-au imaginat. Vindecarea începe atunci când accepți că persoana din fața ta nu este obligată să îți confirme fantezia. Iubirea nu poate fi obținută prin presiune, frică, datorie sau prin simplul argument că ai fost „drăguț”.

Curry Barker, la doar 26 de ani, confirmă că este unul dintre numele tinere de urmărit în horror, într-un moment în care genul este revitalizat și de creatori precum Kane Parsons, regizorul din spatele Backrooms. Dacă Parsons construiește spații imposibile și anxietăți vizuale, Barker e mai interesat de monștrii care apar atunci când oamenii confundă afecțiunea cu posesia.

Per total, Obsession este un film bun, chiar dacă nu este impecabil. Are prea multe jump scare-uri, prea puține explicații despre obiectul care pornește totul și o poveste care devine pe alocuri intenționat absurdă. Dar atmosfera, interpretarea lui Inde Navarrette și tema incomodă despre iubire, control și egoism îl fac mai memorabil decât multe alte horror-uri cu artefacte misterioase. Nu este doar despre o dorință care merge prost, ci despre pericolul de a confunda faptul că vrei pe cineva cu ideea că ai dreptul la acea persoană.

Filmul este regizat și scris de Curry Barker, cu Michael Johnston, Inde Navarrette, Cooper Tomlinson, Megan Lawless și Andy Richter în distribuție; producătorii sunt James Harris, Haley Nicole Johnson, Christian Mercuri și Roman Viaris. Filmul rulează deja în cinematografele din România, ca avanpremieră deocamdată, fiind distribuit de InterCom Film.

PS: Am dat peste mema asta pe internet, care poate fi funny, dar și tristă în același timp. Horror-ul clasic avea ucigași cu mănuși de cuțite și clovni cu baloane; horror-ul modern are o cameră goală și iubita unui băiat care insistă că e „un tip de treabă”. E bine? E rău? Nu știu, dar știu că e loc și de una, și de alta. 

Ford produce în America bateriile ieftine pentru camioneta electrică de 25.800 de euro