„Disclosure Day” e o parodie la filmele cu extratereștri. Spielberg a confundat OZN-urile cu o ciorbă de clișee obosite

O să dau multe spoilere, pentru că altfel nu am cum să-mi justific nervii pe Disclosure Day / Ziua Adevărului, filmul pe care l-am așteptat câteva luni și care, dacă ai mai mult de cinci ani sau ai văzut mai mult de două filme în viața ta, indiferent de gen, o să ți se pară extrem de penibil. Nu penibil „simpatic”, nu penibil de film B care măcar știe ce este, ci penibil în felul acela greu de digerat în care un mare regizor pare convins că livrează revelație, emoție și mister, când de fapt pune pe masă o succesiune de scene reciclate, replici apăsate, niște pasaje de acțiune desprinse din Looney Tunes și idei tratate cu o seriozitate complet disproporționată față de cât de subțire este povestea.

Și aici este marea problemă: nu vorbim despre un SF anonim de streaming, făcut în grabă, cu actori necunoscuți și efecte de televizor. Vorbim despre Steven Spielberg, omul care a dat cinemaului Close Encounters of the Third Kind, E.T. the Extra-Terrestrial și chiar War of the Worlds, filme care, cu toate diferențele lor de ton, înțelegeau ceva esențial despre frică, fascinație, copilărie, familie, amenințare și uimire. Disclosure Day vrea să pară moștenitorul lor spiritual, dar ajunge să semene mai degrabă cu o colecție de notițe aruncate într-un blender: credință, știință, empatie, conspirație, presă, AI, război mondial, extratereștri și traumă reprimată. Pe hârtie, poate suna ambițios. Pe ecran, este o ciorbă de clișee.

Un film care vrea să spună tot și nu spune aproape nimic

Povestea urmărește o omenire aflată în pragul unui nou război mondial, moment în care Daniel Kellner, interpretat de Josh O’Connor, fură documente și tehnologie extraterestră din interiorul corporației Wardex. Daniel este expert în securitate cibernetică și whistleblower, adică exact genul de personaj care, în mod normal, ar trebui să aducă tensiune și paranoia. Problema este că scenariul lui David Koepp îl transformă într-o piesă de puzzle atât de evidentă, încât nu există aproape niciun moment real de surpriză.

Emily Blunt o joacă pe Margaret Fairchild (cred că singura parte bună din filmul ăsta – Blunt a jucat bine, față de toți ceilalți actori), o prezentatoare meteo din Kansas City care începe să manifeste abilități paranormale după un contact bizar cu o pasăre. Margaret vorbește o limbă extraterestră în direct, imaginile devin virale, iar presa mondială preia breaking news-ul ca și cum ar fi primit confirmarea existenței extratereștrilor pe un stick USB, fără verificări, fără întrebări serioase, fără să ia în calcul posibilitatea unei manipulări AI. Într-o lume în care orice imagine poate fi falsificată, iar deepfake-urile sunt deja un subiect banal, filmul tratează ideea de „raw footage” ca pe o dovadă supremă. Este una dintre cele mai naive și mai prost construite premise ale filmului.

Vezi și:

Din ce face bani Adrian Veștea şi ce meserie are la bază premierul desemnat. Averea, proprietățile și parcursul celui care va încerca să formeze noul Guvern

Aici Disclosure Day putea avea un comentariu interesant despre mass-media, panică globală și fragilitatea adevărului în epoca inteligenței artificiale. În schimb, Spielberg și Koepp aleg varianta cea mai comodă: presa mușcă instant, publicul reacționează instant, sistemele globale par să se miște după logica unui buton de panică. Totul este mare, dramatic, urgent, dar rar credibil. Filmul cere spectatorului să accepte prea multe scurtături narative și oferă prea puține recompense emoționale.

Personaje scrise ca simboluri, nu ca oameni

Colin Firth îl interpretează pe Noah Scanlon, șeful Wardex, antagonistul care ar trebui să fie rece, calculat și obsedat de control. Firth are prezență, are eleganță, are privirea potrivită pentru un personaj care ascunde ani întregi de minciuni guvernamentale și experimente. Dar Noah este scris ca o funcție, nu ca un om. El există pentru a apăsa pe butoanele scenariului, pentru a urmări protagoniștii, pentru a livra amenințări și pentru a ține ascuns „marele adevăr”.

Apoi vine finalul, unde personajul renunță practic la planul lui de-o viață doar pentru că nu i-a ieșit schema cu oprirea curentului. După două ore și jumătate în care filmul insistă că Noah este omul care controlează tot, care a sacrificat tot, care a construit o întreagă arhitectură a secretului, el devine brusc spectator. Nu este o evoluție psihologică, nu este cădere tragică, nu este revelație morală. Este doar scenariul care nu mai știe ce să facă cu el.

Vezi și:

Jaful devine viral în „Cum să spargi o bancă”. Trailerul noului film de acțiune promite adrenalină, umor și haos în cinema

Am intrat în „Backrooms” la cinema și am ieșit cu nervii întinși. Și nu filmul a fost problema. Horror-ul viral care funcționează mai bine când îl judeci la rece

Eve Hewson o joacă pe Jane Blankenship, iubita lui Daniel care era pe punctul de a deveni călugăriță, iar filmul o folosește pentru a introduce tema credinței. În teorie, Jane ar trebui să fie puntea dintre rațiune, religie și revelație cosmică. În practică, ajunge să fie centrul uneia dintre cele mai penibile scene din film: momentul în care strânge crucea în mână, în confruntarea cu Noah, până la sânge. Este genul de imagine care vrea să fie profundă, dureroasă, memorabilă. În realitate, este maxim cringe. Nu emoționează, nu tulbură, nu ridică miza morală. Doar subliniază cu markerul roșu o idee pe care filmul deja o repetase obsesiv: credința doare, adevărul cere sacrificiu, simbolurile sunt importante. Da, am înțeles. Din păcate, am înțeles de zece ori.

Colman Domingo, în rolul lui Hugo Wakefield, are poate una dintre cele mai frustrante apariții, pentru că actorul are forță, carismă și gravitate, dar personajul este prins într-o construcție mecanică. Hugo știe lucruri, explică lucruri, conduce oamenii către alte lucruri. Este un ghid de tur prin expoziția de clișee extraterestre. Nici măcar John Williams, cu muzica lui elegantă și discretă, nu poate salva complet aceste momente. Partitura are noblețe, dar pare uneori că încearcă să împingă emoțional un film care refuză să se ridice singur.

Extratereștri, conspirații și plothole-uri cât o navă prăbușită

Cea mai mare absurditate este ideea că extratereștrii, în toată inteligența lor cosmică, au ales doi oameni din opt miliarde pentru planul lor de salvare a Pământului. Daniel și Margaret sunt prezentați ca piese alese, oameni marcați din copilărie, conectați la o misiune mai mare. Dar cât de coerent este acest plan? Literalmente, unul dintre ei putea să fie călcat de mașină în toți acești ani. Puteau să se îmbolnăvească, să dispară, să nu se întâlnească niciodată, să nu mai vrea nimic, să fie complet inutilizabili în momentul-cheie. Pentru niște ființe capabile de tehnologie avansată, strategia pare scrisă de cineva care a uitat să pună întrebări de bază.

La fel de frustrant este „the device”, dispozitivul extraterestru care face tot ce are nevoie scenariul să facă. Devine invizibil? Sigur. Pătrunde în mintea oamenilor? Bineînțeles. Restabilește curentul? De ce nu. Influențează percepții, deschide uși, schimbă dinamici, funcționează ca o baghetă a lui Harry Potter, doar că fără reguli, fără mitologie, fără limitări. Un obiect SF bun are logică internă. Poate fi misterios, dar trebuie să pară guvernat de ceva. Aici, dispozitivul este doar o scuză comodă: când scenariul intră în impas, apare gadgetul și rezolvă.

Mai sunt și scenele de acțiune care par rupte dintr-o parodie. Personajele principale se strecoară pe lângă agenți antrenați cu o ușurință care amintește mai degrabă de Scooby-Doo decât de un thriller SF semnat de Spielberg. Agenți pregătiți, sisteme de securitate, black site-uri, corporații secrete, toate sunt depășite de oameni care aleargă prin cadre ca și cum universul conspiră să-i lase să treacă. Suspansul dispare nu pentru că știm cine câștigă, ci pentru că filmul nu respectă nici măcar propriile reguli.

Și apoi apare extraterestrul acela în cărucior, mult mai mare decât ceilalți extratereștri văzuți în filmări până atunci. De ce? Era adult, iar ceilalți erau copii? Pilotau copii navele spațiale? Dacă aveau tehnologie atât de avansată, de ce se prăbușeau navele atât de des? De ce puteau fi loviți, capturați și exploatați atât de ușor de armata americană? Filmul vrea să păstreze misterul, dar ajunge să lase în urmă întrebări care nu par intenționate, ci pur și simplu neglijate.

Spielberg a mai făcut filme cu extratereștri, iar tocmai de aceea eșecul doare mai tare

Comparația cu filmele extraterestre anterioare ale lui Spielberg este inevitabilă și deloc avantajoasă pentru Disclosure Day. Close Encounters of the Third Kind avea mister, obsesie și acel sentiment rar că întâlnirea cu necunoscutul poate fi simultan terifiantă și sublimă. E.T. avea inimă, simplitate și un tip de emoție care nu avea nevoie de discursuri despre empatie, pentru că empatia era în fiecare gest. War of the Worlds avea panică, violență și perspectivă umană clară, chiar și atunci când devenea imperfect.

Disclosure Day le invocă pe toate, dar nu moștenește aproape nimic din forța lor. Vrea uimirea din Close Encounters, dar livrează explicații stângace. Vrea emoția din E.T., dar personajele sunt prea schematice. Vrea paranoia din War of the Worlds, dar amenințarea este diluată de scene neverosimile și de un final care pare scris cu frâna trasă. Nu aduce nimic nou în cinemaul cu extratereștri, deși se comportă ca și cum ar avea o mare revelație de oferit.

Mai grav, filmul apare într-un context în care dosarele despre OZN-uri și extratereștri au fost deja declasificate în ultimii ani, iar reacția publică reală a fost mai degrabă una de umeri ridicați. Nimeni nu prea a mai intrat în panică, nimeni nu și-a schimbat fundamental viața. Tocmai de aceea, Disclosure Day avea nevoie de o idee puternică pentru a face „dezvăluirea” să conteze. În loc de asta, livrează un spectacol solemn despre ceva ce cultura pop, presa și politica au mestecat deja de nenumărate ori.

Ca film, Disclosure Day nu este doar slab. Este slab într-un fel enervant, pentru că are toate resursele să fie memorabil: Spielberg la regie, David Koepp la scenariu, Emily Blunt, Josh O’Connor, Colin Firth, Eve Hewson, Colman Domingo, imagine semnată de Janusz Kamiński, muzică de John Williams, infrastructură Universal și Amblin. Și totuși, rezultatul este un blockbuster umflat, moralizator, previzibil și ridicol de naiv.

Poate că cel mai trist lucru este că Disclosure Day pare convins că vorbește despre adevăr, dar adevărul este mult mai simplu: filmul nu funcționează. Nu ca thriller, nu ca SF, nu ca dramă despre credință, nu ca avertisment despre război, nu ca reflecție despre presă și AI. Este un film care vrea să te facă să privești cerul cu emoție, dar te face mai degrabă să te uiți la ceas. Iar pentru un Spielberg cu extratereștri, asta este aproape de neiertat.

Locul de muncă unde ai şase luni libere pe an și ești plătit și când stai acasă. Nu ai nevoie de facultate, meseria atrage tot mai mulți tineri