Am intrat în „Backrooms” la cinema și am ieșit cu nervii întinși. Și nu filmul a fost problema. Horror-ul viral care funcționează mai bine când îl judeci la rece

Am văzut „Backrooms: Fără ieșire” la cinema înainte să plec în concediu și, deși inițial mi s-a părut că ar fi trebuit să scriu imediat despre el, acum cred exact opusul. Unele filme horror câștigă dacă le lași puțin să se așeze. Nu pentru că devin mai clare, ci pentru că îți dai seama ce a rămas cu adevărat din ele după ce trece zgomotul primei impresii. În cazul „Backrooms”, zgomotul nu a fost doar metaforic. A fost și foarte concret, foarte prezent, foarte enervant, chiar în sala de cinema.

Am mers la film pe 1 iunie, convinsă că, fiind vorba despre un horror, voi avea parte de o sală cât de cât matură, liniștită, atentă. M-am înșelat spectaculos. Când am văzut holurile cinematografului pline de copii, am presupus automat că se duc la una dintre cele multe animații care rulau în perioada aceea. Părea scenariul firesc: Ziua Copilului, părinți, popcorn, personaje colorate, râsete. Doar că am avut „norocul” ca o bună parte dintre ei să fie în aceeași sală cu mine, la „Backrooms”.

Sala de cinema a fost primul test de rezistență

Atmosfera din sală a fost, fără exagerare, una dintre cele mai dificile părți ale experienței. Copii gălăgioși, unii veniți chiar cu părinții, vorbe peste film, comentarii, foșnete, râsete în momente în care pelicula încerca să construiască tensiune. Le-am spus să facă liniște, dar efectul a fost aproape nul. A fost genul de proiecție în care te întrebi, din când în când, dacă te uiți la film sau dacă participi involuntar la un experiment social despre răbdare.

Paradoxal, această experiență a spus ceva important despre film înainte ca filmul să apuce să spună mare lucru despre sine. „Backrooms” nu mai este doar un concept obscur de pe internet, cunoscut de câțiva pasionați de creepypasta, horror digital și spații liminale. Este un fenomen suficient de popular încât să aducă adolescenți și copii în sala de cinema, chiar la un horror. Asta m-a surprins. Credeam că merg la un film de nișă. În realitate, m-am trezit într-o sală în care mulți păreau să știe deja codurile, mitologia și atmosfera acestui univers mult mai bine decât mine.

Vezi și:

Ai un copac bătrân în curte? Noile reguli interzic tăierea, dar aduc despăgubiri pentru proprietari

Problema este că „Backrooms” are nevoie de liniște. Are nevoie de atenție, de răbdare, de disponibilitatea spectatorului de a se lăsa prins într-o stare, nu doar într-o poveste. Nu este un horror construit exclusiv pe sperieturi rapide, ci pe senzația că spațiul însuși se strică în jurul tău. Când în jur se vorbește, se râde și se comentează, exact mecanismul lui principal este sabotat. De aceea, recenzia scrisă la rece mi se pare mai corectă. La cald, probabil aș fi fost mai nervoasă pe sală și m-aș fi răzbunat pe film (există niște plotholes pe care n-am cum să le dezvolt fără spoilere și, cum nu dau spoilere, va fi nevoie să mergi la cinema ca să-ți dai seama).

De la internet la cinema, un fenomen greu de explicat celor din afară

„Backrooms: Fără ieșire” vine dintr-un fenomen global care a crescut organic pe internet, din zona creepypasta, found footage și video-uri YouTube care transformă banalul în amenințător. Ideea de bază este aproape absurd de simplă: spații infinite, gălbui, impersonale, ca niște birouri abandonate, coridoare fără capăt, camere care par familiare, dar complet greșite. Este horror-ul locurilor în care nu ar trebui să existe nimic, dar tocmai de aceea simți că ceva este acolo.

Regizorul Kane Parsons, cunoscut online ca Kane Pixels, a transformat acest imaginar într-o serie video care a prins enorm la publicul tânăr. Filmul produs de A24 și distribuit în România de Vertical Entertainment încearcă să mute acea senzație pe marele ecran. Nu este o adaptare clasică, în sensul în care nu vine dintr-un roman, dintr-un joc sau dintr-o franciză hollywoodiană tradițională, ci dintr-un tip de mitologie digitală construită fragmentar, prin imagini, teorii, clipuri și interpretări.

Aici se află și prima mare calitate, dar și primul mare risc al filmului. Dacă știi fenomenul, „Backrooms” îți oferă plăcerea recunoașterii: camerele imposibile, senzația de „noclip” din realitate, estetica de VHS, imaginea tremurată, frica de spații goale care par să respire. Dacă nu știi nimic despre toate acestea, filmul poate părea ciudat, rece, chiar frustrant. Nu te ia de mână, nu explică tot, nu transformă misterul într-o schemă comodă. Îți cere să accepți că uneori nu personajele sunt centrul poveștii, ci locul.

Povestea funcționează, dar nu pentru toți spectatorii

În film, Chiwetel Ejiofor îl joacă pe Clark, proprietarul unui magazin de mobilă care descoperă o intrare către o realitate imposibilă, ascunsă într-un spațiu banal. Renate Reinsve este Dr. Mary Kline, terapeuta lui, cea care ajunge prinsă în investigația acestui loc după ce pacientul ei devine tot mai absorbit de el. Din distribuție mai fac parte Mark Duplass, Finn Bennett, Lukita Maxwell și Avan Jogia, iar prezența lor ajută filmul să nu rămână doar un exercițiu de atmosferă.

Ejiofor este foarte bun în rolul unui om care pare că alunecă treptat din obsesie în dezintegrare. Clark nu este un erou simpatic în sensul clasic, ci un personaj neliniștitor, uneori greu de urmărit emoțional, tocmai pentru că obsesia lui devine mai importantă decât instinctul de supraviețuire. Renate Reinsve aduce o contrapondere mai umană, mai rațională, dar și ea este prinsă într-un film în care logica începe să se topească pe măsură ce înaintezi prin coridoare.

Mi-a plăcut mult felul în care filmul folosește camerele ținute de personaje, mai ales în secvențele în care Bobby și Kat, interpretați de Finn Bennett și Lukita Maxwell, intră în acel spațiu pentru a filma dovezi. Stilul mi-a amintit imediat de „The Blair Witch Project”, nu neapărat prin poveste, ci prin senzația că frica vine din lipsa controlului asupra imaginii. Camera nu este stabilă, nu este elegantă, nu este acolo ca să îți arate tot. Este acolo ca să rateze lucruri, să tremure, să piardă orientarea și să te facă să simți că orice colț al cadrului poate ascunde ceva.

Coridoarele sunt adevăratul monstru

Cele mai bune momente din „Backrooms” sunt cele în care filmul are curajul să stea în spațiu. Coridoarele lungi, încăperile galbene, lumina rece și zumzetul aproape industrial creează o formă de anxietate care nu are nevoie mereu de monștri. Aici m-am gândit inevitabil la „Severance”, prin felul în care arhitectura corporatistă, sterilă și repetitivă devine o capcană mentală. Nu este aceeași poveste, dar există aceeași teamă de spații de lucru transformate în labirinturi existențiale.

M-am gândit și la „Exit 8”, un alt film dubios văzut recent, construit pe ideea de repetiție, anomalie și spațiu care te testează psihologic. „Backrooms” funcționează cel mai bine când rămâne în această zonă: între vis urât, joc video glitch-uit și coșmar arhitectural. Nu totul este explicat, nu totul are sens imediat, dar tocmai asta îi dă farmecul. Este un film care te neliniștește nu prin ce îți spune, ci prin ce refuză să îți confirme.

Totuși, nu cred că este un film pentru toată lumea. Cine caută un horror clasic, cu reguli clare, jump scares, personaje pe care să le placă ușor și o poveste care se închide satisfăcător, s-ar putea să iasă din sală confuz sau chiar iritat. „Backrooms” este mai degrabă o experiență de atmosferă decât o poveste horror convențională. Are momente tensionate, are imagini puternice, are secvențe care rămân în minte, dar nu este genul de film care vrea să placă tuturor cu orice preț.

Verdict la rece despre un horror viral

Privit la rece, după o săptămână de la vizionare, „Backrooms: Fără ieșire” mi se pare un film bun. Nu perfect, nu complet accesibil, nu lipsit de momente în care pare că își iubește prea mult propria mitologie, dar cu siguranță interesant. Este una dintre acele producții care confirmă că horror-ul contemporan se schimbă și că unele dintre cele mai vii idei nu mai vin neapărat din studiouri, ci din internet, din comunități, din clipuri aparent mici care cresc până ajung pe marele ecran.

Experiența mea din sala de cinema a fost, sincer, departe de ideală. Copiii gălăgioși m-au scos de multe ori din film și m-au făcut să pierd exact acea concentrare pe care „Backrooms” o cere. Dar poate că și asta spune ceva despre succesul lui: un horror născut dintr-un fenomen digital a ajuns să fie consumat de o generație care l-a descoperit înaintea multor adulți. Pentru ei, probabil, filmul nu este ciudat, ci familiar. Pentru mine, a fost o combinație de fascinație, iritare și curiozitate.

„Backrooms: Fără ieșire” rulează la cinema și merită văzut pe ecran mare, ideal într-o sală cât mai liniștită. Nu pentru jump scare-uri, nu pentru o poveste ușor de povestit după aceea, ci pentru senzația rară că intri într-un loc care nu ar trebui să existe. Iar dacă ieși din film întrebându-te ce ai văzut exact, probabil că asta este, într-o anumită măsură, chiar ideea.

Vești bune pentru cei care zboară de pe Otopeni. Schimbările care promit să reducă aglomerația