Milioane de oameni ar putea fi diagnosticați greșit cu obezitate. Studiul pe 844.000 de persoane care schimbă regulile medicinei
Timp de decenii, medicina a folosit o formulă matematică relativ simplă pentru a decide dacă o persoană are o greutate normală, este supraponderală sau suferă de obezitate. Indicele de masă corporală, cunoscut sub abrevierea IMC, a devenit un reper pentru medici, companii de asigurări și autorități sanitare din întreaga lume. Problema este că acest calcul, bazat exclusiv pe greutate și înălțime, nu poate spune câtă grăsime are efectiv o persoană, unde este distribuită și, mai ales, dacă aceasta îi afectează sănătatea.
Un studiu internațional de amploare, publicat pe 11 noiembrie 2026 în prestigioasa revistă științifică Nature, sugerează că milioane de oameni ar putea fi clasificați incorect atunci când obezitatea este evaluată exclusiv prin IMC. Cercetarea a analizat informațiile medicale ale 844.108 adulți din China, Marea Britanie, Statele Unite și Spania, comparând metoda tradițională cu un sistem de diagnostic propus în 2025 de o comisie internațională de specialiști, ale cărui criterii iau în considerare inclusiv circumferința taliei și efectele excesului de grăsime asupra organismului.
Rezultatele sunt suficient de importante pentru a pune sub semnul întrebării modul în care sunt evaluate riscurile asociate obezității și pentru a deschide discuția despre tratamentele care ar trebui recomandate fiecărui pacient. În același timp, cercetarea introduce o distincție esențială între obezitatea clinică, deja asociată cu afectarea funcționării organismului, și obezitatea preclinică, în care excesul de grăsime reprezintă un factor de risc, fără să fi provocat încă disfuncțiile necesare stabilirii diagnosticului de boală activă.
De ce indicele de masă corporală poate induce în eroare și ce arată noul studiu
Indicele de masă corporală se calculează împărțind greutatea unei persoane, exprimată în kilograme, la pătratul înălțimii sale, exprimată în metri. În clasificarea utilizată în mod tradițional pentru adulți, o valoare de cel puțin 30 indică obezitate, însă acest rezultat nu diferențiază masa musculară de țesutul adipos și nici grăsimea acumulată în jurul organelor interne de cea distribuită în alte regiuni ale corpului. Astfel, două persoane cu același IMC pot avea caracteristici metabolice și riscuri medicale considerabil diferite.
Pentru a evalua limitele acestei metode, cercetătorii au comparat clasificarea tradițională cu un cadru care integrează circumferința taliei și raportul dintre talie și înălțime. Diferențele au fost semnificative: folosirea exclusivă a IMC a subestimat prezența obezității la 5,2% până la 8,6% dintre participanți, în funcție de grupul analizat. În sens invers, între 1,2% și 3,1% dintre persoane au fost clasificate drept obeze potrivit IMC, deși nu îndeplineau criteriile antropometrice suplimentare.
Mai mult, utilizarea noii definiții a crescut prevalența estimată a obezității cu 3,3 până la 7,4 puncte procentuale față de clasificarea bazată exclusiv pe IMC, în cele patru populații studiate. Cu alte cuvinte, problema nu este doar că unele persoane primesc o clasificare necorespunzătoare, ci și că altele pot fi considerate în afara categoriei de obezitate, deși distribuția țesutului adipos sugerează contrariul. Aceste rezultate nu reprezintă procente universale aplicabile automat oricărei țări, dar amploarea cercetării arată că diferențele pot afecta un număr foarte mare de oameni.
Noua clasificare propune și o separare între obezitatea clinică și cea preclinică. În primul caz, excesul de țesut adipos este asociat cu disfuncții ale organelor sau cu limitări importante ale activităților cotidiene, fiind considerat o boală activă. În cel de-al doilea caz, excesul de grăsime există, dar funcțiile organismului sunt încă păstrate, chiar dacă riscul apariției unor probleme de sănătate poate fi mai mare. Această distincție este relevantă deoarece nu toate persoanele cu obezitate au nevoie de aceeași intensitate a intervenției medicale.
Riscul de mortalitate diferă considerabil. Ce s-ar putea schimba pentru pacienții din România
Una dintre cele mai importante descoperiri privește legătura dintre cele două categorii de obezitate și riscul de deces. Persoanele încadrate în categoria obezității clinice au prezentat un risc relativ de mortalitate generală cu 69% mai mare decât grupul de referință, în timp ce pentru obezitatea preclinică riscul suplimentar a fost de 19%. Aceste cifre reprezintă asocieri statistice observate în cercetare, nu probabilități individuale de deces și nici dovezi că obezitatea a provocat direct fiecare deces înregistrat.
Diferența arată însă că simpla încadrare a tuturor persoanelor cu un IMC ridicat în aceeași categorie poate ascunde situații medicale foarte diferite. Potrivit analizei, obezitatea clinică a reprezentat aproximativ 23% până la 31% dintre cazurile de obezitate identificate prin noile criterii. În plus, între 77% și 91% dintre persoanele cu obezitate preclinică nu au progresat către obezitate clinică într-un interval de zece ani. Rezultatul nu înseamnă că această categorie este lipsită de riscuri, ci că evoluția nu este inevitabilă și poate varia considerabil de la un pacient la altul.
Pentru sistemele medicale, inclusiv pentru cel din România, adoptarea unor criterii mai precise ar putea influența evaluările preventive, monitorizarea pacienților și alegerea tratamentelor. Într-o perioadă în care medicamentele destinate controlului greutății, inclusiv terapiile din clasa GLP-1, sunt tot mai discutate, diferențierea dintre o boală activă și un risc care necesită prevenție poate contribui la recomandări mai bine adaptate. Totuși, studiul nu stabilește că aceste medicamente trebuie rezervate exclusiv persoanelor cu obezitate clinică, decizia terapeutică depinzând în continuare de evaluarea individuală și de indicațiile aprobate.
O schimbare de perspectivă ar putea fi relevantă și în cabinetele medicilor de familie, unde IMC rămâne un instrument accesibil și rapid pentru evaluarea inițială. Măsurarea circumferinței taliei, analiza raportului dintre talie și înălțime și investigarea eventualelor probleme metabolice pot completa această evaluare fără să presupună obligatoriu investigații foarte costisitoare. În anumite situații, evaluarea compoziției corporale prin metode specializate poate aduce informații suplimentare, dar alegerea investigațiilor trebuie să țină cont de contextul clinic.
Cercetătorii subliniază totuși că noul sistem are nevoie de validări suplimentare înainte de a deveni un standard universal de diagnostic. Studiul este observațional, iar o parte dintre estimările privind disfuncțiile organelor asociate obezității au fost realizate prin metode statistice, care nu pot stabili cu certitudine cauza unei afecțiuni pentru fiecare pacient în parte. Cercetările viitoare vor trebui să determine inclusiv modul în care noile criterii influențează rezultatele tratamentelor și dacă utilizarea lor pe scară largă îmbunătățește efectiv sănătatea populației.
Profesorul Francesco Rubino, specialist în chirurgie metabolică și bariatrică la King’s College London și unul dintre autorii cercetării, consideră că obezitatea preclinică nu trebuie tratată automat ca o boală activă, dar nici ignorată. Intensitatea măsurilor preventive și terapeutice ar trebui să reflecte riscurile individuale și efectele deja existente asupra sănătății.
Dincolo de cifre, studiul publicat în Nature transmite un mesaj important: greutatea corporală nu poate descrie singură starea de sănătate a unui om. IMC rămâne un instrument util pentru evaluări inițiale și studii populaționale, însă utilizarea lui ca unic reper poate conduce la concluzii incomplete. Dacă noua clasificare va fi adoptată mai larg, diagnosticul obezității s-ar putea muta treptat de la întrebarea cât cântărește o persoană către una mult mai importantă: în ce măsură excesul de țesut adipos îi afectează deja organismul.