Krakenul nu a fost doar legendă: caracatițe uriașe de aproape 20 de metri dominau oceanele preistorice

O descoperire publicată în revista Science schimbă felul în care oamenii de știință privesc oceanele din perioada Cretacicului. Cu aproximativ 100 de milioane de ani în urmă, mările nu erau dominate doar de reptile marine gigantice și pești prădători, ci și de caracatițe uriașe, capabile să ajungă la aproape 20 de metri lungime. Cu alte cuvinte, imaginea unui „kraken” preistoric nu mai ține doar de mitologie, ci capătă o bază științifică neașteptată.

Studiul condus de cercetători de la Universitatea Hokkaido arată că unele dintre cele mai vechi caracatițe cunoscute erau prădători de vârf, activi și puternici, aflați în partea superioară a lanțului trofic. Fosilele analizate provin din Japonia și de pe Insula Vancouver, Canada, și aparțin unor caracatițe cu înotătoare din grupul Cirrata, rude îndepărtate ale unor cefalopode care există și astăzi.

Cum au fost descoperite caracatițele uriașe

Caracatițele sunt animale moi, fără schelet intern dur, iar acest lucru le face extrem de dificil de găsit în arhiva fosilă. Spre deosebire de dinozauri, reptile marine sau moluște cu cochilii, ele nu lasă în urmă oase ori structuri care să se păstreze ușor timp de zeci de milioane de ani. Tocmai de aceea, evoluția timpurie a caracatițelor a fost multă vreme o zonă plină de necunoscute.

În acest caz, cheia a fost reprezentată de fălci. La fel ca la cefalopodele moderne, aceste caracatițe preistorice aveau structuri dure, asemănătoare unor ciocuri, folosite pentru a prinde și zdrobi prada. Cercetătorii au analizat astfel de fălci fosilizate, păstrate în sedimente marine calme, și au folosit tomografie de înaltă rezoluție, alături de un model de inteligență artificială, pentru a reconstrui anatomia animalelor.

Vezi și:

7 semne că un anunț de cazare de pe Booking ar putea fi fals. Ce trebuie să verifici înainte să plătești

Rezultatele au fost spectaculoase. Fosilele împing înapoi istoria caracatițelor cu aproximativ 5 milioane de ani și pe cea a caracatițelor cu înotătoare cu aproximativ 15 milioane de ani. Practic, aceste animale erau deja prezente și diversificate în Cretacicul târziu, între aproximativ 100 și 72 de milioane de ani în urmă, mult mai devreme decât sugerau dovezile anterioare.

Prădători inteligenți, nu simple creaturi de fundul mării

Dimensiunea este partea care atrage atenția imediat. Profesorul Yasuhiro Iba, coautor al studiului, spune că unele exemplare puteau ajunge la aproape 20 de metri lungime, rivalizând sau chiar depășind dimensiunile unor reptile marine mari din aceeași perioadă. Asta înseamnă că aceste caracatițe nu erau simple animale ascunse în crăpături sau pe fundul mării, ci prădători capabili să domine ecosisteme întregi.

Urmele de uzură de pe fălci oferă și ele un indiciu important. Fosilele prezintă ciobiri, zgârieturi, crăpături și zone lustruite, semne ale unor mușcături puternice și repetate. În unele exemplare adulte, până la 10% din vârful fălcii fusese tocit, o proporție mai mare decât cea observată la cefalopode moderne care se hrănesc cu pradă cu cochilie dură. Acest lucru sugerează că animalele atacau pradă dificilă, posibil cu carapace, oase sau structuri rezistente.

Vezi și:

Caracatița, creatura care pare inventată de domeniul SF: are trei inimi, sânge albastru și „creiere” în brațe

Mai interesant este că uzura fălcilor nu era perfect simetrică. La cele două specii analizate, o parte a zonei de mușcare era mai afectată decât cealaltă, ceea ce poate indica lateralizare, adică preferința pentru folosirea unei părți în detrimentul celeilalte. În lumea animalelor moderne, un astfel de comportament este asociat cu procesare neurală avansată. Cu alte cuvinte, aceste caracatițe uriașe nu erau doar mari și puternice, ci ar fi putut avea și comportamente complexe, apropiate de inteligența remarcabilă observată la rudele lor actuale.

Descoperirea care răstoarnă ierarhia oceanelor antice

Multă vreme, oamenii de știință au privit ecosistemele marine preistorice ca fiind dominate aproape exclusiv de vertebrate mari: reptile marine, rechini și pești prădători. Invertebratele erau considerate, în general, actori secundari, aflați mai jos în lanțul trofic. Noile fosile contrazic această imagine simplificată.

Caracatițele uriașe din Cretacic arată că și animalele fără coloană vertebrală puteau ajunge prădători de top, suficient de mari, rapide și inteligente pentru a concura cu monștrii marini ai epocii. Descoperirea sugerează că evoluția a produs strategii similare în grupuri foarte diferite: pierderea scheletului superficial, flexibilitatea corpului, fălcile puternice și comportamentul complex au fost suficiente pentru ca aceste animale să devină extrem de eficiente.

În plus, studiul deschide o direcție promițătoare pentru paleontologie. Folosirea tehnicilor digitale și a inteligenței artificiale pentru identificarea fosilelor ascunse în roci ar putea scoate la lumină și alte creaturi greu de detectat prin metode clasice. Dacă aceste caracatițe au rămas ascunse atât de mult timp, este posibil ca oceanele preistorice să fi fost chiar mai stranii și mai spectaculoase decât ne imaginam.

Imaginea finală este una demnă de un film, dar construită pe dovezi reale: în vremea dinozaurilor, adâncurile erau patrulate de caracatițe uriașe, cu fălci suficient de puternice pentru pradă dură și cu indicii de comportament inteligent. Krakenul, într-o formă preistorică, chiar ar fi putut exista.

ASUS prezintă un ecosistem complet bazat pe AI la Computex 2026, de la infrastructură enterprise la laptopuri și roboți