Caracatița, creatura care pare inventată de domeniul SF: are trei inimi, sânge albastru și „creiere” în brațe

Caracatița este una dintre cele mai fascinante creaturi ale lumii marine, nu doar pentru felul spectaculos în care se camuflează sau pentru abilitatea de a se strecura prin spații incredibil de mici, ci și pentru anatomia ei aproape neverosimilă. Are trei inimi, sânge albastru pe bază de cupru și un sistem nervos atât de diferit de al nostru, încât ideea de „inteligență” capătă un sens mult mai larg atunci când o privești în acțiune.

Cea mai cunoscută formulare despre caracatițe spune că ar avea nouă creiere. Expresia este spectaculoasă și, într-o anumită măsură, justificată, dar trebuie înțeleasă corect. Caracatița are un creier central, aflat în jurul esofagului, și structuri nervoase complexe în fiecare dintre cele opt brațe. Acestea nu sunt „creiere” separate în sens uman, dar au suficientă autonomie pentru ca brațele să exploreze, să guste, să prindă și să reacționeze local, arată oamenii de știință.

Un corp care nu ascultă doar de un singur centru de comandă

La oameni și la alte vertebrate, suntem obișnuiți să ne imaginăm creierul ca pe un centru de comandă, iar corpul ca pe un executant. Creierul decide, membrele execută. La caracatiță, lucrurile sunt mult mai nuanțate. Creierul central contează enorm pentru vedere, învățare, memorie și comportamente complexe, dar nu controlează fiecare mișcare în detaliu.

Aproximativ două treimi dintre neuronii caracatiței sunt distribuiți în brațe. Asta înseamnă că fiecare braț are un nivel remarcabil de control local. Când o caracatiță introduce un braț într-o crăpătură, nu este ca și cum ar muta pur și simplu o mână. Brațul simte textura, analizează chimic suprafața, ajustează prinderea și reacționează rapid la ce întâlnește.

Vezi și:

Unde sunt cele mai ieftine apartamente din Europa. Topul orașelor care atrag tot mai mulți cumpărători

Ventuzele nu sunt doar instrumente de fixare. Ele sunt organe senzoriale capabile să atingă și să „guste” mediul. De aceea, cercetătorii spun adesea că o caracatiță explorează lumea prin atingere și chimie, nu doar prin vedere. Fiecare braț devine un fel de laborator mobil, flexibil și sensibil.

Această distribuție a controlului nu înseamnă că fiecare braț are o voință proprie, ca într-un desen animat. Înseamnă, mai degrabă, că inteligența caracatiței este împărțită între creierul central, brațe, ventuze și mediul înconjurător. Centrul stabilește direcția, iar brațele rezolvă multe dintre detalii.

Trei inimi și sânge albastru pentru o viață solicitantă

Sistemul circulator al caracatiței este la fel de neobișnuit. Animalul are trei inimi: două pompează sângele prin branhii, unde acesta se oxigenează, iar a treia trimite sângele oxigenat către restul corpului. Este o arhitectură necesară pentru o creatură activă, care vânează, se ascunde, se strecoară, se propulsează prin apă și controlează opt brațe extrem de complexe.

Vezi și:

Krakenul nu a fost doar legendă: caracatițe uriașe de aproape 20 de metri dominau oceanele preistorice

Sângele albastru este o altă trăsătură care pare desprinsă dintr-un roman SF. La oameni, sângele este roșu pentru că hemoglobina folosește fierul pentru transportul oxigenului. La caracatițe, proteina responsabilă se numește hemocianină și conține cupru. Când este oxigenat, sângele poate avea o nuanță albăstruie.

Această adaptare este utilă mai ales în medii marine reci sau cu oxigen mai puțin disponibil. Hemocianina ajută caracatițele să supraviețuiască în condiții în care alte organisme ar funcționa mai greu. Din nou, corpul lor arată ca o soluție evolutivă complet diferită de cea a vertebratelor.

Tocmai această diferență face caracatițele atât de interesante pentru cercetători. Ele demonstrează că inteligența nu trebuie să arate ca a noastră și nu trebuie să fie concentrată într-un singur creier mare. Poate fi distribuită, tactilă, chimică, flexibilă și strâns legată de forma corpului.

De ce caracatițele îi fascinează pe cercetători și pe ingineri

Caracatițele sunt studiate nu doar de biologi, ci și de ingineri care dezvoltă roboți moi. Un braț de caracatiță este un coșmar tehnic dacă încerci să îl controlezi centralizat: nu are oase, se poate îndoi în aproape orice direcție, se poate lungi, scurta, răsuci, lipi și adapta la suprafețe neregulate.

În loc să controleze totul dintr-un singur punct, corpul caracatiței arată o strategie diferită: lasă o parte din „decizie” la nivel local. Brațul rezolvă problema de aproape, iar creierul central coordonează comportamentul general. Pentru robotică, aceasta este o idee uriașă. Uneori, nu ai nevoie de un centru de comandă mai puternic, ci de margini mai inteligente.

De aceea, caracatița pare atât de stranie. Nu este un animal cu nouă minți separate, dar nici o creatură condusă rigid de un singur creier. Este un organism în care controlul este împărțit, senzațiile sunt răspândite prin corp, iar inteligența începe chiar acolo unde animalul atinge lumea.

Când vezi o caracatiță strecurându-se printr-un spațiu minuscul sau explorând întunericul cu ventuzele, nu privești doar un animal marin curios. Privești o altă soluție evolutivă pentru aceeași mare problemă: cum simți lumea, cum alegi ce contează și cum reacționezi suficient de repede ca să supraviețuiești.

Bateria solidă devine realitate și schimbă total mașinile electrice. Ce promite noua tehnologie solid-state