De ce trebuie să duci în continuare hârtia de la un ghișeu la altul în România lui 2026: despre o digitalizare eșuată

În 2026, România nu mai poate spune că digitalizarea este un concept îndepărtat. Avem identitate digitală, servicii publice online, cloud guvernamental, platforme de plăți, proiecte de interoperabilitate și chiar o platformă care își propune să devină un punct unic de acces la serviciile publice. Și totuși, există momente în care ți se cere în continuare să iei o hârtie de la o instituție, să traversezi orașul și să o duci la alta, deși informația de pe ea există deja, într-o formă sau alta, în bazele de date ale statului.

Este una dintre cele mai absurde contradicții ale administrației românești moderne. Pe de o parte, vorbim despre inteligență artificială, cloud și identitate digitală, iar pe de altă parte, o simplă adeverință tipărită poate deveni în continuare pașaportul tău între două ghișee. România este una dintre țările europene cu infrastructură foarte bună de conectivitate fixă, însă Comisia Europeană spune în raportul pentru 2026 că nivelul redus al competențelor digitale și problemele de adopție tehnologică limitează progresul, iar pentru serviciile publice recomandarea este clară: interoperabilitate și aplicarea principiului „o singură dată”.

Problema nu este că statul nu are suficiente calculatoare

Când vorbești despre digitalizarea administrației, tentația este să crezi că totul se rezolvă dacă mai cumperi niște calculatoare, instalezi un program nou și creezi un site. În realitate, problema este mult mai veche și mult mai complicată. România a construit, în timp, foarte multe sisteme informatice care funcționează separat, fiecare cu propriile reguli, baze de date și proceduri.

Poți avea o instituție care știe deja cine ești, alta care știe unde locuiești și o a treia care are informații despre veniturile tale, dar asta nu înseamnă automat că toate trei pot comunica între ele. Din punctul de vedere al administrației, fiecare poate funcționa perfect în interiorul propriului sistem. Din punctul tău de vedere, însă, situația arată absurd: statul deține informația, dar te pune pe tine să o transporți dintr-un loc în altul. Aici apare hârtia.

O adeverință tipărită este, în multe situații, doar o modalitate de a muta informația dintr-un sistem în altul. Tu devii curierul. Instituția A îți dă documentul, tu îl iei, îl pui într-o mapă și îl duci la instituția B. Uneori mai faci și o copie. Poate ai nevoie de o ștampilă. Poate trebuie să fie „în original”. Poate documentul trebuie să aibă o anumită dată. Și, dacă ai ghinion, descoperi la al doilea ghișeu că îți mai lipsește o hârtie. Nu este o problemă de tehnologie în sensul clasic. Este o problemă de arhitectură administrativă.

Chiar Autoritatea pentru Digitalizarea României recunoaște că administrația are sisteme informatice vechi și fragmentate și prezintă cloudul guvernamental ca pe o infrastructură menită să faciliteze interoperabilitatea dintre acestea. În paralel, ADR are în implementare și o Platformă națională de interoperabilitate, alături de proiecte pentru migrarea sistemelor în cloud și automatizarea proceselor administrative.

Asta înseamnă că problema este cunoscută. Și tocmai de aceea întrebarea devine mai interesantă: dacă știm care este problema și avem deja proiectele pentru a o rezolva, de ce încă trebuie să fim noi cei care plimbăm documentele?

Vezi și:

Cozile de la ghișee din România nu se dau duse, deși infrastructura cloudului guvernamental este gata. Ce mai lipsește pentru servicii publice cu adevărat digitale

„Principiul o singură dată” ar trebui să schimbe totul

Există o idee simplă care ar putea elimina o mare parte din această birocrație: dacă statul are deja o informație despre tine, nu ar trebui să ți-o mai ceară încă o dată.

Pare atât de evident încât este greu de înțeles de ce lucrurile nu funcționează deja astfel peste tot. Dacă ai declarat o anumită informație unei instituții publice și aceasta este necesară unei alte instituții, soluția normală ar fi ca instituțiile să poată verifica informația între ele, în condiții de securitate și cu respectarea regulilor privind protecția datelor.

Acesta este, în esență, principiul „once-only”, adică „o singură dată”. România îl are deja printre principiile care stau la baza dezvoltării cloudului guvernamental și a infrastructurii digitale. Documentele oficiale vorbesc despre solicitarea datelor necesare o singură dată și despre interconectarea sistemelor administrației. Și aici se vede diferența dintre digitalizare și digitalizare făcută cu adevărat.

Dacă iei un formular de hârtie și îl transformi într-un PDF pe care îl descarci, completezi și îl trimiți prin email, nu ai eliminat cu adevărat birocrația. Ai mutat-o pe internet. Dacă trebuie să descarci un document, să-l tipărești, să-l semnezi, să-l scanezi și să-l încarci din nou, ai o procedură digitală care încă gândește ca una de acum 20 de ani. Digitalizarea reală ar trebui să elimine pașii inutili, nu doar hârtia.

Într-un sistem bine pus la punct, tu ar trebui să confirmi cine ești, să ceri serviciul de care ai nevoie, iar instituțiile să verifice automat informațiile pe care au dreptul să le consulte. Dacă există o situație în care statul are nevoie de un document pe care îl deține deja o altă instituție, problema ar trebui rezolvată în spatele ecranului, nu la ghișeu.

Asta este și direcția în care România încearcă să meargă. În martie 2026, ADR a lansat versiunea beta a ROePAS, prezentată drept un punct unic de acces la servicii publice digitale, cu informații, proceduri online și servicii de asistență centralizate. În iunie, ADR a anunțat și un proiect dedicat dezvoltării unor servicii publice digitale centrate pe cetățean. Problema este că o platformă centrală nu este suficientă dacă în spatele ei instituțiile continuă să funcționeze ca niște insule.

Avem deja identitate digitală, dar nu toate problemele dispar cu ea

Un alt exemplu este ROeID. România are deja o soluție de identitate digitală care îți permite să te autentifici în serviciile publice compatibile fără să creezi de fiecare dată un cont nou. Sistemul este conceput tocmai pentru a reduce drumurile la ghișeu și pentru a oferi o modalitate comună de autentificare în platformele administrației.

Asta este un pas important, dar identitatea digitală rezolvă doar o parte a problemei. Este foarte bine că poți demonstra online cine ești. Dar ce se întâmplă după ce ai demonstrat cine ești?

Dacă intri într-o platformă cu ROeID și apoi ți se cere să încarci o copie după buletin, ai rezolvat doar jumătate din problemă. Dacă sistemul știe deja identitatea ta, cererea unei copii a documentului pare, din perspectiva cetățeanului, redundantă. Dacă ai nevoie de o adeverință emisă de o altă instituție, iar platforma nu poate obține informația respectivă automat, te întorci la vechea logică: „adu documentul”.  De aceea interoperabilitatea este probabil mai importantă decât o interfață frumoasă.

Poți avea cel mai modern portal din lume, cu design impecabil și autentificare prin telefon, dar dacă în spate nu există schimb de date între instituții, experiența ta rămâne una birocratică. Doar că ghișeul are acum un ecran.

Și aici apare o diferență importantă între ceea ce vede statul și ceea ce vezi tu. Pentru administrație, implementarea unei platforme poate reprezenta un proiect tehnologic major. Pentru tine, succesul este mult mai simplu de măsurat: ai fost nevoit sau nu să mergi la instituție?

Dacă ai făcut cinci drumuri în loc de unul, digitalizarea nu ți se pare un succes. Dacă ai făcut trei drumuri în loc de cinci, probabil nici atât.

De ce este atât de greu să legi instituțiile între ele?

Există și motive serioase pentru care această transformare nu se face peste noapte. Instituțiile publice nu au fost construite toate în aceeași perioadă și nici după aceleași standarde. Unele sisteme sunt moderne, altele sunt vechi de ani buni, iar unele au fost dezvoltate pentru nevoi foarte specifice.

Mai există problema securității. Nu poți pur și simplu să deschizi toate bazele de date ale statului și să permiți oricărei instituții să citească orice informație. Accesul trebuie controlat, justificat și înregistrat. Trebuie să existe reguli clare despre cine poate vedea o anumită informație și în ce scop.

Apoi există problema formatelor. Două instituții pot avea aceeași informație, dar în structuri complet diferite. Una poate avea o bază de date modernă, alta poate utiliza un sistem vechi. Una poate identifica o persoană după CNP, alta poate folosi un identificator intern. Ca aceste sisteme să comunice, trebuie construite mecanisme care să traducă și să valideze informația. De aici și importanța proiectelor de interoperabilitate.

Cloudul guvernamental nu este interesant doar pentru că mută datele într-un alt tip de infrastructură. Scopul declarat include tocmai centralizarea și modernizarea serviciilor, securizarea datelor și facilitarea interoperabilității. România are, de asemenea, proiecte pentru automatizarea proceselor administrative și pentru Platforma națională de interoperabilitate. Cu alte cuvinte, există deja direcția tehnică. Mai rămâne problema cea mai dificilă: să schimbi modul în care funcționează administrația.

Pentru că hârtia nu supraviețuiește doar din cauza calculatoarelor vechi. Supraviețuiește și pentru că procedurile au fost construite în jurul ei. Dacă o instituție cere de 20 de ani un anumit document, simpla existență a unui sistem nou nu garantează că funcționarul va înceta să îl ceară. Trebuie schimbată procedura, trebuie instruiți oamenii, trebuie clarificate responsabilitățile și trebuie făcut astfel încât noul flux să fie mai simplu decât cel vechi. Altfel, ajungem la situația în care avem un portal digital care generează o listă de acte pe care trebuie să le tipărești.

România nu mai are nevoie de încă o aplicație, ci de un stat care comunică

Aici cred că ar trebui schimbată și discuția despre digitalizarea României. Ne concentrăm foarte mult pe aplicații, platforme, inteligență artificială și tehnologii noi. Toate acestea sunt importante, dar nu rezolvă automat problemele de bază.

Raportul Comisiei Europene pentru 2026 spune că România are un nivel ridicat de resurse investite în digitalizarea serviciilor publice, dar recomandă în continuare construirea unui ecosistem unificat de cloud, cu accent pe interoperabilitate și principiul „once-only”. În același raport, competențele digitale de bază sunt indicate drept o problemă care afectează inclusiv folosirea serviciilor publice digitale.

Asta spune ceva important. România nu duce lipsă pur și simplu de tehnologie. Are o problemă de integrare a tehnologiei în modul în care funcționează instituțiile și în viața oamenilor. Și poate că acesta ar trebui să fie testul pentru orice proiect de digitalizare: ce drum elimină?

Nu câți bani a costat platforma. Nu câte module are. Nu câte conturi au fost create. Nu câte comunicate au fost publicate despre lansarea ei. Ce drum elimină?

Dacă înainte mergeai la trei instituții și după digitalizare mergi la două, este un progres. Dacă poți face totul de acasă, este un progres real. Dacă statul poate verifica automat o informație pe care deja o deține și nu mai trebuie să ți-o ceară, atunci ai făcut un pas important. În rest, există riscul să construim o administrație care arată digital, dar funcționează analog.

Și nu este nevoie să fim obsedați de ideea că absolut orice interacțiune cu statul trebuie să fie online. Vor exista întotdeauna oameni care preferă ghișeul, persoane care nu au competențe digitale suficiente sau situații în care interacțiunea directă este necesară. Digitalizarea bună nu înseamnă să închizi toate ghișeele și să-i spui fiecărui cetățean să-și rezolve singur problema pe internet. Înseamnă să ai de ales.

Dacă tu vrei să rezolvi problema de acasă, statul ar trebui să îți permită asta. Dacă ai nevoie de ajutor, ar trebui să existe în continuare un om care să te ajute. Iar dacă instituția are deja informația de care are nevoie, nu ar trebui să te trimită pe tine după o hârtie care doar confirmă ceea ce statul știe deja.

În 2026, România are toate piesele necesare pentru a face această schimbare. Are infrastructură bună de internet, proiecte de cloud guvernamental, ROeID, Ghișeul.ro, proiecte de interoperabilitate și o platformă care își propune să centralizeze accesul la serviciile publice. ADR spune explicit că lucrează la conectarea instituțiilor, cetățenilor și companiilor prin servicii digitale și listează interoperabilitatea, cloudul, automatizarea și ROePAS printre proiectele sale. Acum trebuie să vedem dacă toate aceste piese vor începe să funcționeze împreună.

Pentru că, până la urmă, digitalizarea statului nu se vede în serverele dintr-un centru de date și nici în numărul de aplicații instalate. Se vede în lucrurile pe care nu mai trebuie să le faci.

În ziua în care o instituție va avea nevoie de o informație pe care o altă instituție o deține deja și sistemele vor putea face schimbul necesar fără să te trimită pe tine între două ghișee, abia atunci vom putea spune că am eliminat o bucată din birocrația românească.

Până atunci, rămâne imaginea pe care o știm prea bine: tu, cu buletinul în buzunar și o hârtie în mână, mergând de la un ghișeu la altul pentru a demonstra statului ceva ce statul știe deja despre tine.

Cinci lucruri pe care să nu le faci niciodată în aeroport. Obiceiurile pasagerilor care îi enervează pe piloți și însoțitorii de bord