Copiii își măcelăresc părinții pentru o înghețată: Ice Cream Man este o orgie gore la care abia te poți uita REVIEW

Atenție: această recenzie conține spoilere importante despre poveste și final.

Am văzut aseară la cinema „Ice Cream Man – Omul cu înghețata mortală”, noul film regizat de Eli Roth, prezentat înaintea lansării drept una dintre cele mai extreme producții ale cineastului din spatele „Hostel” și „Cabin Fever”. Premisa este simplă și suficient de nebună: un vânzător misterios de înghețată ajunge într-un orășel aparent perfect, iar copiii care îi gustă produsele se transformă în criminali.

Filmul rulează acum în cinematografele din România, fiind distribuit de Vertical Entertainment, și este promovat drept horror. După ce l-am văzut, nu sunt convinsă că „horror” este cea mai corectă descriere. „Ice Cream Man” nu încearcă prea mult să te sperie, să construiască tensiune sau să te facă să verifici colțurile întunecate când ajungi acasă. În schimb, încearcă să te șocheze, să-ți provoace greață și să vadă cât sânge poate arunca pe ecran înainte ca publicul să devină complet imun.

Este mult mai aproape de un spectacol gore cu accente de comedie neagră. Mi se pare că efectele sunt adesea intenționat caraghioase, crimele sunt atât de exagerate încât devin amuzante, iar unele momente mi-au amintit mai degrabă de Scary Movie decât de un horror care chiar vrea să-ți provoace coșmaruri. Filmul este violent, murdar și absurd, dar foarte rar înfricoșător.

Vezi și:

Pensia anticipată pentru femei în 2026. Ce acte trebuie depuse și când sunt necesare certificatele de naștere ale copiilor

O idee originală, acoperită de litri de sânge

Povestea se desfășoară în Bayleen Bay, un orășel american colorat și liniștit, unde apariția unei mașini de înghețată pare, la început, un eveniment banal de vară. La volan se află Ice Cream Man, interpretat de Ari Millen, un personaj care vorbește foarte puțin, zâmbește mult prea larg și oferă gratuit copiilor sortimente cu nume suspecte. Deasupra mașinii se află Merle, mascota în formă de înghețată care transmite melodia hipnotică prin care copiii sunt controlați.

După ce mănâncă înghețata, copiii primesc o misiune simplă: să-i ucidă mai întâi pe părinți, apoi pe profesori, polițiști și pe orice alt adult care le apare în cale. Piper, interpretată de Charlie Storey, devine una dintre cele mai memorabile mici criminale ale filmului, mai ales prin felul aproape vesel în care participă la masacru. Crimele includ decapitări, mutilări, intestine transformate în coardă de sărit și alte invenții pe care Eli Roth le filmează cu entuziasmul unui copil lăsat nesupravegheat într-un magazin de efecte speciale.

În centrul poveștii se află Jared, jucat surprinzător de natural de Charlie Zeltzer. El scapă de contaminare deoarece are intoleranță la lactoză. Alături de el se află Mia, interpretată de Kiori Mirza Waldman, și Tommy, jucat de Shiloh O’Reilly. Cei trei încearcă să supraviețuiască într-o școală plină de copii ucigași și să găsească o metodă prin care să oprească măcelul. Distribuția îi mai include pe Sarah Abbott în rolul lui Lizzie, sora mai mare a lui Jared, Dylan Hawco în rolul fostului ei iubit, Chris, și Benjamin Byron Davis în rolul preotului care cunoaște adevărul despre trecutul vânzătorului de înghețată.

Vezi și:

REVIEW Psycho Killer, filmul care a plecat de la o premisă bună, dar s-a pierdut iremediabil pe drum

Tim Curry, actorul devenit celebru în „The Rocky Horror Picture Show” și „It”, a murit la 80 de ani

Eli Roth apare și în fața camerei în rolul lui Marty, tatăl lui Jared, în timp ce Karen Cliche o interpretează pe Alison, mama băiatului. Roth a scris scenariul împreună cu Noah Belson și se numără printre producători, alături de Christopher Woodrow, Raj Brinder Singh și Kate Harrison Karman. Filmul este una dintre primele producții importante lansate prin compania The Horror Section, creată de Roth tocmai pentru proiecte horror independente și fără prea multe restricții impuse de studiouri.

Un amestec ciudat de Weapons și A Serbian Film

Pe parcursul filmului am avut permanent senzația că văd Weapons combinat cu „A Serbian Film”. Comparația cu „Weapons” este evidentă: copiii sunt manipulați de o forță exterioară, devin violenți și se aruncă asupra adulților fără să-și mai controleze propriile acțiuni. Eli Roth însuși a recunoscut asemănarea, deși susține că lucrează la ideea filmului încă din 2003 și că nu a văzut producția lui Zach Cregger înainte de filmări.

Paralela cu „A Serbian Film” nu vine neapărat din nivelul violenței, deoarece „Ice Cream Man” nu ajunge la aceeași zonă de oroare psihologică și morală. Vine din senzația că filmul își caută constant următoarea limită pe care o poate încălca și nu vreau să dau mai multe spoilere aici. Sunt copii care ucid adulți, copii aflați în pericol, glume deplasate și imagini construite aproape exclusiv pentru a stârni reacții de tipul „nu pot să cred că au arătat asta”.

Problema este că șocul funcționează doar pentru o perioadă. Prima crimă te surprinde, a doua te face să te întrebi până unde merge filmul, iar după a zecea începi să privești totul ca pe un concurs de efecte speciale. În acest sens, producția intră în aceeași zonă cu Terrifier 3, doar că lui Art the Clown îi ia locul o armată de copii cu ochii roșii, guri pline de bombonele colorate și un talent improbabil pentru dezmembrări.

Efectele gore sunt abundente și, uneori, decent realizate. Totuși, altele sunt atât de exagerate și de „silly”, încât scena devine comică. Nu am simțit că filmul vrea cu adevărat să mă sperie. Mai degrabă m-a invitat să râd la absurditatea situației, ca apoi să-mi arate încă un cap tăiat sau încă un organ smuls. Există chiar și secvențe animate care accentuează aspectul artificial și delirant al întregii povești.

Din păcate, personajele iau și foarte multe decizii proaste. Jared, Mia și Tommy se blochează în situații din care tocmai scăpaseră, adulții ignoră semne evidente, iar Lizzie și Chris reacționează uneori de parcă nu ar exista o armată de copii criminali pe străzi. Înțeleg că un asemenea film are nevoie de alegeri greșite pentru ca masacrul să continue, dar unele momente m-au frustrat. Nu pentru că aș fi cerut realism absolut, ci pentru că scenariul forțează personajele să devină brusc neglijente doar pentru a pregăti următoarea crimă.

Twistul salvează finalul, dar nu și întregul film

Cea mai interesantă parte apare atunci când filmul încearcă să explice cine este, de fapt, Ice Cream Man. Aflăm că bărbatul a fost condamnat pe nedrept pentru abuzarea unui copil, în timp ce adevăratul vinovat era un preot. Mai mult, avocatul care a contribuit la condamnarea sa era chiar bunicul lui Jared. Dintr-odată, atacul asupra orașului nu mai pare complet aleatoriu, ci devine o răzbunare transmisă de la o generație la alta.

Această revelație îi oferă antagonistului un motiv și leagă familia lui Jared de tragedia aflată la originea măcelului. Nu pot spune că transformă Ice Cream Man într-un personaj complex, pentru că Ari Millen primește prea puțin spațiu pentru a face altceva decât să zâmbească sinistru și să conducă mașina. Totuși, povestea din trecut este mai interesantă decât simpla explicație potrivit căreia înghețata este malefică și copiii au început să ucidă.

Twistul din ultimele minute ajută mult filmul. Tocmai când pare că scenariul se pregătește să ofere o victorie convențională, Roth refuză finalul fericit. Supraviețuirea nu înseamnă neapărat salvare, răul nu este închis frumos într-o cutie, iar consecințele nu dispar odată cu ultima confruntare. M-am bucurat că filmul nu a ales varianta comodă în care personajele scapă, se îmbrățișează și orașul revine miraculos la normal.

Finalul este cinic și potrivit pentru universul construit de Eli Roth. Nu repară toate problemele de ritm și nu face personajele mai puțin frustrante retrospectiv, dar e construit suficient de bine încât să ridice puțin întreaga experiență. Este unul dintre puținele momente în care filmul pare să aibă curajul de a merge până la capăt nu doar cu sângele, ci și cu ideea.

„Ice Cream Man” nu este un film prost. Premisa este originală, distribuția tânără funcționează surprinzător de bine, iar Eli Roth găsește câteva metode inventive și revoltătoare prin care copiii își pot elimina victimele. În același timp, nu revoluționează genul și nici nu devine horrorul terifiant promis în promovare. Este prea preocupat să șocheze, să provoace greață și să adauge încă o găleată de sânge pentru a mai construi și suspans adevărat.

Am ieșit din sală fără să fiu speriată, dar cu câteva imagini greu de uitat și cu impresia că am văzut o parodie gore care se ia doar pe jumătate în serios. Uneori este amuzantă, alteori repetitivă, iar pe alocuri atât de absurdă încât seamănă cu un „Scary Movie” realizat de cineva care a primit acces nelimitat la sânge artificial. Nu este noul reper al cinematografiei horror, dar este suficient de nebun încât să-și găsească publicul printre spectatorii care vor crime multe, efecte exagerate și zero delicatețe.

Pensia anticipată pentru femei în 2026. Ce acte trebuie depuse și când sunt necesare certificatele de naștere ale copiilor