Cum au ajuns mulți români proprietarii apartamentelor lor. Măsura care a schimbat totul, cât costa o locuință în 1990

România este una dintre țările cu cei mai mulți proprietari de locuințe din Europa. Ținute într-un regim strict în timpul comunismului ce permitea foarte rar „proprietatea personală”, apartamentele au putut ajunge la chiriașii lor printr-o faimoasă lege dată, în februarie 1990, de Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), prima formă de puterii de stat „revoluționare”, înființat în 22 decembrie 1989. Iar măsura a generat, aproape peste noapte, milioane de proprietari de locuințe.

Legea care a permis românilor să-și cumpere locuințele „de la stat”

Înainte de 1990, regimul comunist interzicea, în principiu, aproape orice formă de proprietate privată. Au existat și excepții, mai ales în privința caselor ridicate de oameni în mediul rural sau rămase în picioare prin orașe, dar, cel puțin în privința apartamentelor marea majoritate a românilor era „chiriașă la stat”, plătind o chirie modică lunară.

Nici măcar „tovarășii” de rang înalt nu erau proprietarii vilelor somptuoase în care locuiau și care fuseseră luate cu forța, după instaurarea regimului comunist, de la proprietarii lor de drept. Partidul își „ținea în lesă” toți membrii, chiar dacă ei erau miniștri, prim-secretari de județ ori simpli muncitori.

În timpul lui Nicolae Ceaușescu, sistemul prin care puteai primi o locuință la bloc era, în sine, favorabil „oamenilor muncii”. Mai ales că regimul împânzise orașele cu blocuri gri pentru ridicate pentru aceștia, cu atât mai mult cu cât ideea era de aducere spre mediul urban a cât mai multor locuitori ai satelor și comunelor.

Orice angajat la o instituție, fabrică, uzină putea face o cerere pentru repartizarea unei locuințe. Sigur, ajuta mult dacă erai membru de partid sau dacă erai căsătorit și mai aveai și copii.

Cu câte salarii medii îți puteai lua un apartament de 3 camere

Astfel, un cuplu primea o garsonieră, dacă avea un copil – un apartament cu două camere, dacă avea doi copii – cu trei camere și tot așa. Cei necăsătoriți puteau primi și ei o garsonieră, dar erau puși în „coada” listei. Firește, dacă „ungeai” pe cine trebuie sau aveai o „pilă” suficient de influentă, puteai trece înaintea multora.

În anii 80, ca o excepție, în condițiile în care satul căuta orice sursă de bani pentru plătirea datoriei externe, a fost permisă o vânzare limitată de „apartamente proprietate personală”.

Bomba momentului! Ion Iliescu, 'încătușat' de autorități! NU mai are scăpare...

Bătaie de joc! Judecătoarea lui Vlad Pascu, gest IREAL în public. Românii au rămas mască

După evenimentele din decembrie 1989, totul s-a schimbat foarte rapid. Pe 7 februarie 1990 a apărut Decretul nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, dat de CFSN, organism care, două zile mai târziu, se transforma în CPUN (Comitetul Provizoriu de Salvare Națională).

Era un moment important pentru o piață imobiliară care abia începea să se formeze, în condițiile în care, până atunci, stăpânise practica „schimbului de locuințe”

În privința prețurilor, decretul preciza că apartamentele se încadrau în două categorii – cele construite înainte de 1977 şi cele după acest an.

Pentru spaţiul în plus sau în minus se adăuga sau se scădea la fiecare metru pătrat 2400 lei, respectiv 2500 lei. La prețul stabilit se mai aplica o corecţie de nivel, în funcţie de etajul la care este situat apartamentul, dar și localizarea acestuia în oraș. Astfel, Cele centrale erau cu 10% mai scumpe, iar cele mărginaşe cu 10% mai ieftine.

La data de 19 februarie 1990, un curs valutar oficial spunea că un dolar SUA valora 20,94 lei, iar o marcă germană era 12,46 lei. Deci, un apartament de 65 de metri pătraţi pornea de la 7.200 de dolari.

Cât ar dura să-ți iei o locuință acum

Conform datelor timpului, un apartament de 3 camere având o suprafaţă de 65 de metri pătraţi , la tariful I costa 150.000 lei (n.r. – lei vechi, dar, la acea vreme, apropiați ca putere de cumpărare cu cei noi de azi), iar la tariful II 167.000 lei.

În 1990, salariul mediu net era de 3.381 de lei, dar a crescut fulminant, astfel încât, după doar doi ani, el se ridica la 20.140 de lei, apoi, în 1993, de 59.717, iar în 1994, de 141.951 de lei, conform datelor INS, citate de economica.net.

Trebuie menționat că plata apartamentului se putea face și în rate, pe parcursul mai multor ani, astfel că legea a dat posibilitatea reală ca milioane de români să devină proprietarii locuințelor în care deja stăteau.

Mai mult, prețurile fixate prin legea din 1990 nu au fost modificate, ele rămânând aceleași pe o perioadă de mulți ani, indiferent de creșterea salariilor, a puterii de cumpărare ori de prețurile practicate pe piața imobiliară deja liberă.

Dacă facem un calcul simplu, rezultă că, daca nu cumva aveai deja bani „puși la saltea” și achitai toată suma o dată, în 1993, de exemplu, putea să-ți cumperi un apartament cu doar trei salarii medii nete pe economie, ba chiar îți mai rămâneau și ceva bani. Iar în 1995, deja puteai să să-și iei același apartament cu 3 camere dintr-un singur salariu mediu pe economie și chiar îl puteai mobila.

Deși contestată de unii, legea din 1990 a permis pentru milioane de români să devină, în sfârșit, proprietari, după 45 de ani în care „privatul” nu fusese decât o mare excepție de la regulă. E drept, însă, că astăzi, lucrurile stau cu totul altfel.

Dacă luăm ca referință salariul mediu net pe economie de aproximativ 4.500 de lei (900 de euro) și prețul mediu pe metru pătrat în București, de exemplu, de 1.775 de lei, înregistrat în iulie 2023, rezultă că prețul mediu al aceluiași apartament de 65 mp este de 115.000 de euro.

Vei avea nevoie de 127 de luni, adică de 10 ani și jumătate să poți cumpăra o asemenea proprietate. Firește, asta în condițiile în care ai putea economisi tot salariul, trăind în toată această perioadă – zi de zi, lună de lună, an după an – din alte venituri sau din banii altcuiva