INTERVIU Românii din străinătate, între bunăstare și dor de casă: 3 scenarii complet diferite

INTERVIU Românii din străinătate, între bunăstare și dor de casă: 3 scenarii complet diferite

Din ce în ce mai mulți români aleg să părăsească țara. Emigrarea este un subiect critic, mai ales pentru România de astăzi, dar cu atât mai importat pentru viitorul ei. Cel mai recent studiu arată că sute de mii de români au în gând să plece departe de meleaguri în anul curent. Mai precis, conform unui studiu Rethink Romania, 730.000 de români au declarat că probabil sau cu siguranță vor emigra în 2022. Cei care sunt mai convinși de decizie sunt tinerii cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani.

În acest sens, am ales să discut cu câțiva români care au plecat de ceva vreme din România și să aflu motivele pentru care au luat această decizie și dacă au de gând să se întoarcă în țară. Laurențiu Țiței și Luiza Țiței au plecat mai ales pentru binele copiilor, Adrian Alămaru alături de Cristina Alămaru au plecat în speranța că se vor întoarce să facă ceva în România, iar Alexandru Tabalae se simte bine peste mări și țări, dar și-a găsit și o soție acolo, Rebeca Bernardez Noya

Când ai plecat din țară și de ce? Care a fost factorul declanșator?

Alexandru Tabalae: În 2012 am decis să plec din țară. Nu vedeam un viitor în România ca inginer pe robotică, iar ca inginer mecanic se câștiga puțin la vremea aceea. La un moment dat, mi s-a oferit un post de inginer mecanic în München.

Adrian Alămaru: Eu am plecat din țară pe data de 15 septembrie 2015. Am plecat din cauza “greșelilor”/problemelor, pentru a plăti datoriile și răspund oarecum pentru toți românii sau majorității: pentru o viață mai bună, mai mulți bani.

Cristina Alămaru: Am plecat din România pe 1 martie 2017, furată de mirajul “străinătății” – pentru mine este “fata străină”, în loc de fata Morgana.

Laurențiu și Luiza Țiței: Am plecat din țară la finalul anului 2019. A fost pasul pe care l-am făcut după mai bine de trei ani în care am cântârit de sute de ori ce ar însemna asta pentru noi, dar, mai ales, pentru copii. Nu ne-am gândit niciun moment la avantajele financiare, pentru că aveam un trai decent și job-uri destul de bine plătite pentru Brașov. Lichidaserăm creditele de ceva vreme și ne mergea bine.

Însă interacțiunea cu autoritățile și, mai ales, sistemul de învățământ, care nu părea deloc schimbat față de anii în care noi eram la școală ne creau o stare de angoasă. În școală, accesele de violență verbală și chiar fizică încă existau, chiar și la nivel de grădiniță. Ambii copii au avut experiențe neplăcute și chiar traumatizante în sistemul educațional. Am ripostat în fața sistemului și am reușit să demonstrăm că aveam dreptate, dar nu a ajutat cu nimic.

Ba, mai mult, tratamentul și reacțiile celor din jur erau de shaming. Pentru că mulți dintre părinți considerau că “o palmă nu îi face niciun rău copilului” și că un angajat din sistemul de învățământ are cumva „autoritatea” să o facă. La fel și în privința trimisului copiilor la colț sau pedepsei cu mâinile sus, în fața clasei.

Fuseserăm la protestele generate în urma incendiului de la clubul Colectiv. Apoi, la cele împotriva Ordonanței 13. Simțeam energia de acolo dar, în același timp, am avut ocazia și să vedem că lucrurile nu se schimbau în profunzime. În continuare, cine știa pe cineva rezolva mai bine și mai repede orice problemă. Iar asta nu ni se potrivea.

Soției mele i s-a ivit oportunitatea de relocare, din partea companiei-mamă din Finlanda, a firmei pentru care lucra. Așa cum spuneam, am avut nevoie de câțiva ani să luăm decizia. Dar toate nemulțumirile acumulate ne-au determinat să facem pasul în 2019.

Cu ce te ocupi acum, cu ce te-ai ocupat când erai în România?

Alexandru Tabalae: În România eram inginer mecanic, ceea ce am și făcut în München, până în 2021, când m-am mutat în Barcelona. Acum sunt consultant procese industriale.

Adrian Alămaru: Acum lucrez ca șofer profesionist pe camion, iar în România am fost destul de norocos, am avut șansa de a fi antreprenor. În acele vremuri se numea “middle-man”, pe românește cumpărăm din stânga și vindeam în dreapta, AKA foștii “bișnițari”.

Cristina Alămaru: Acum lucrez într-un depozit și am postul de Distribution Assistant. În România am lucrat ca agent de vânzări.

Laurențiu și Luiza Țiței: Luiza este inginer și face exact ceea ce făcea și în România. De altfel, și eu fac același lucru ca în țară: marketing online.

Care este diferența dintre România și țara unde ai emigrat, în ceea ce privește domeniul în care lucrezi – mă refer la salariu, condiții de muncă etc.

Alexandru Tabalae: Comparând direct ingineria, desigur e mai bine, cel puțin salarial, în Germania. Nici Spania nu stă prost, e deasupra României, dar sub Germania. Referitor la condițiile de muncă, erau bune și în România, și în Germania. Și sunt bune și în Spania.

Adrian și Cristina Alămaru: Salariile sunt mai bune, dar la locul de muncă, dacă vrei să avansezi, este același regim ca în România – pe sistemul pile, relații și, mai ales, din păcate, rasism. Deși ei spun și susțin cu mare tărie că nu sunt rasiști și că ajută cu mare drag pe toată lumea, lucrurile nu stau chiar așa. Cu toate astea, condițiile de muncă sunt mai bune ca în România, dar depinde de fiecare job.

Laurențiu și Luiza Țiței: Diferențele în privința locului de muncă sunt multe. După ce ne-am mutat, eu am devenit freelancer. Am găsit cu ușurință o firmă prin care să facturez, pentru că eu, ca persoană fizică, nu am dreptul să emit facturi. Așa că firma facturează pentru mine, în schimbul unui comision. În plus, din suma brută pe care o încasez, îmi plătește absolut toate obligațiile către stat: impozite, asigurări sociale și de sănătate. În cazul Luizei, lucrurile au fost și mai simple, pentru că a devenit direct angajat.

Dacă este să mă gândesc la diferențe, senzația pe care am avut-o de când am început să lucrez de aici a fost că statul nu încearcă nici să “te prindă” și nici să te jecmănească, așa cum simțeam în țară. Este o relație corectă, pentru că nu îți permiți nici măcar să te gândești că ai putea să nu îți plătești dările.

Luiza a primit un pachet salarial care include asigurări de sănătate private, decontul transportului și al unor activități de relaxare. Oricum, dacă angajatorul nu îți asigură transportul, cheltuielile pentru acest capitol se deduc din impozit. În plus, odată cu pandemia, lucrul la distanță a devenit normă, așa că ne-am transformat una dintre camere în birou comun. Suntem colegi de birou, acum.

Dacă  vorbim despre salariu, nu se poate face o comparație decât dacă iei în calcul și costul vieții. Aici este simțitor mai mare decât era în țară. Cu toate astea, presiunea financiară nu se simte. Nici măcar când Luiza a fost în situația de a lucra doar trei zile pe săptămână, din cauza pandemiei, nu am resimțit-o. Poate și pentru că politica oricărei firme include faptul că familia este foarte importantă. Un copil care nu se simte bine înseamnă, pentru firmă, că angajatul său mai bine se ocupă de copil. În felul ăsta, când revine, se va putea concentra exclusiv pe ceea ce are de făcut.

Cât de dificilă ți-a fost adaptarea, crezi că te vei integra vreodată 100% în altă țară?

Alexandru Tabalae: Aș zice că adaptarea la Germania a fost grea, mai ales că veneam pe zero din România, nici nu știam bine limba. Nu cred că te poți integra complet vreodată în altă țară. E greu să te integrezi 100% în țara ta, de multe ori.

Adrian și Cristina Alămaru: Nici acum nu putem spune că ne-am adaptat 100% la Londra, din moment ce vrem să ne întoarcem în România cât mai repede. Cea mai mare problemă este vremea, am avut chiar și niște probleme de sănătate din cauza umidității. Ploua foarte mult, nori negri și gri, ca în poeziile lui Bacovia.

Laurențiu și Luiza Țiței: Adaptarea a fost mai ușoară decât ne așteptam. Au fost lucruri pe care nu le știam/percepeam când am ajuns aici. Însă avem prieteni români care locuiesc aici de peste 18 ani, iar asta a fost de un real ajutor.

Integrarea este destul de simplă, din punct de vedere instituțional. În rest, ține de fiecare în parte cât timp și energie își alocă să învețe limba, de exemplu, care nu este deloc simplă. Dar contează cum te motivezi.

Vrei să revii în România pentru totdeauna? Există vreun factor care ți-ar putea schimba răspunsul la această întrebare?

Alexandru Tabalae: Nu vreau să revin în România pentru totdeauna, dar m-aș întoarce dacă aș avea destui bani, încât să nu fiu nevoit să muncesc, ci doar să mă bucur de timpul cu prietenii.

Adrian și Cristina Alămaru: Da, vrem să revenim în România. Ne place acasă, avem familiile, prietenii, limba, locurile, oamenii, aerul, gustul mâncării și multe altele. Nu știm ce ne-ar putea schima părerea, dar momentam vrem să fim acasă în România.

Laurențiu și Luiza Țiței: Deocamdată, ne vedem în România la pensie, poate. Dar totul depinde de cum evoluează societatea. Poate că, peste cinci sau zece ani o să vedem lucrurile altfel. Dar suntem deschiși.

Cu ce e mai bună România față de țara în care ai emigrat?

Alexandru Tabalae: Dacă era mai bună România, nu mă mutam.

Adrian și Cristina Alămaru: România ca țară este foarte frumoasă, sistemul (Guvernul/conducerea), din păcate, lasă de dorit. Cu toate astea, vrem să mergem în România, măcar să încercăm să schimbăm ceva, că dacă am pleca toți, ce ar mai rămâne din România? Vremea din România nu se compară cu cea de aici. Tradițiile nu se compară, iar de mâncare nu mai zic. În toate țările adoptive tot european mâncăm.

Laurențiu și Luiza Țiței: În momentul de față, nu știu să spun cu ce e România mai bună sau mai rea. Lucrurile sunt, pur și simplu, diferite. Însă confortul de a nu te stresa pentru mai nimic contează enorm. Figurile oamenilor care au terminat ziua de muncă sunt relaxate. Nu se vede nici încrâncenare și nici oboseală distrugătoare pe fețele oamenilor.

Simți că ești fericit, te afli într-un punct bun al vieții tale?

Alexandru Tabalae: Fericirea cred că vine în momente, o zi cu soare poate șterge multe zile gri. Acum sunt în proces de adaptare, din nou, la alt stil de viață și muncă, dar pot să spun că sunt fericit când mă gândesc că am pe cineva lângă mine, cu care pot să împart și binel, și răul. Ajută să nu fii singur. Nu știu dacă sunt într-un punct bun, îmi lipsesc niște elemente, ca să fiu acolo. Prietenii de-o viață ar fi unul dintre ele.

Adrian și Cristina Alămaru: Suntem fericiți când mergem în România. Suntem fericiți împreună, suntem fericiți când mergem în concedii. Aici în țara adoptivă suntem fericiți când ne vizităm cu alți români, când vorbim românește, când mâncăm românește și când nu suntem tratați ca niște străini, pentru că oamenii din țările străine sunt, din păcate, o mare parte foarte rasiști.

Laurențiu și Luiza Țiței: Da, putem spune că suntem fericiți. Copiii s-au adaptat foarte bine și vorbesc limba aproape la nivel nativ. Vorbesc și citesc, în continuare, și în română. De altfel, educatorii și învățătorii subliniază de fiecare data când vorbim cu ei, că pentru copii este important să își mențină limba maternă.

Te-ai simţit vreodată ca un emigrant/străin când ai revenit în România? Ai simțit o diferență în modul în care oamenii interacționează cu tine?

Alexandru Tabalae: Nu m-am simțit ca un străin niciodată, românii sunt primitori. Oamenii reprezintă un termen general – în afară de miștourile generale între prieteni, nu cred.

Adrian și Cristina Alămaru: Nu, mereu ne-am simțit normal, ne-am simțit acasă, fiind de-ai locului.

Laurențiu și Luiza Țiței: Venim în țară în fiecare an, pentru perioade destul de lungi. Niciodată nu am simțit o schimbare de atitudine a celor din jur. Poate că este și efectul faptului că ne vedem mai ales cu oameni dragi nouă, pe lângă familie.

Din punctul de vedere al identității culturale, al tradițiilor, obiceiurilor, cum îți imaginezi România peste 20-30 de ani? Ce se va pierde?

Alexandru Tabalae: O multitudine de tradiții s-au pierdut deja, în 30 de ani vor fi dispărut și mai multe, dar se vor naște altele, adaptate la vremurile în care trăim. Nu cred că va mai dansa cineva la o nuntă, cu o găină, cu o țigară în gură, în 2052. Poate o hologramă, ceva.

Adrian și Cristina Alămaru: Dacă românii vor continua să emigreze, cine va mai ține tradițiile? Cine va mai arăta obiceiurile lăsate de strămoși? Mereu auzim să plecăm – plecați în străinătate, că este mai bine. Ce este mai bine, pentru cine, ce înseamnă mai bine? Binele cui, văzut prin prisma cui/ce/când/cum? Ar fi atât de mult de dezvoltat, dar ne rezumăm la următorul lucru: sperăm că în 20-30 de ani vom fi mai bine, nu vom mai fi nevoiți să plecăm de la noi din țară. Deocamdată nu avem o “țară ca afară”, nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că, din păcate, momentan nu se vrea.

Laurențiu și Luiza Țiței: Nu știu cum să spun că îmi imaginez România din punctul de vedere al obiceiurilor. Peste tot există obiceiuri frumoase. Senzația pe care o am, însă, este că efortul forțat de a menține tradițiile este mult mai vizibil în România. Și aici există tradiții care supraviețuiesc natural, dar, cumva, mult mai intim. Nu ține nimeni neapărat să facă paradă din asta. Cred că, dacă sunt asumate la nivel intim, în familie, tradițiile au mai mari șanse să reziste decât dacă sunt declamate.

Ce sfaturi ai avea pentru un român care ia în considerare să plece din țară?

Alexandru Tabalae: Să se gândească bine cât de important e pentru el să fie aproape de faimilie/prieteni. Nu-i ușor să-ți vezi părinții o dată pe an sau la doi ani. Să vină înarmat cu răbdare.

Adrian și Cristina Alămaru: Să plece înseamnă să se “chinuie” – să facă actele necesare, să încerce să se integreze printre străini. Să muncească, să ajungă să facă diferența dintre România și țară adoptivă. O mare parte din diaspora a plecat fără experiență într-o țară străină, fără a ști limba, dar cu pretenții mari la salarii în  România, neștiind și neavând pregătirea necesară și studiile pentru a lua salariile de afară. Din păcate sau din fericire, afară ești plătit mai bine, dar totul se plătește, începând de la chirie, taxe, transport, totul. Este și vorba românească: “Mulți bani faci, și mai mulți bani cheltui”. Se poate și în România, nicăieri nu este lapte și miere. Depinde totul de educație, de ambiție. Noi plecăm din România în alte țări, alții din alte țări vin la muncă în România. În România se caută mii de oameni la muncă în toate domeniile, dar românii vor salarii ca afară, neavând studiile și experiența necesară. Toți vrem să avem viața din filmele americane, făcând puțin pe bani mulți sau măcar pe bani ca afară. În încheiere, vorba unui prieten: “Fă rai din ce ai, alții o duc mai rău ca noi. România te iubim, așa rău, bine, cum e. Schimbarea începe cu noi”.

Laurențiu și Luiza Țiței: E complicat să dai sfaturi. Fiecare are propriile motive, atunci când se gândește să își părăsească țara. Dacă o vezi ca pe o rupere de rădăcini, poate fi dureros, probabil. În schimb, dacă te simți european, totul devine mult mai ușor de gestionat. Important este să îți asumi decizia și să nu pleci de la concluzia că este o ruptură definitivă.

Așadar, am observat trei situații, trei experiențe, trei povești ale unor oameni care, deși au avut același obiectiv inițial, să plece din România, contextele au fost diferite, iar planurile s-au schimbat pe parcursul vieții. Unii își fac o viață nouă în străinătate, ca Alexandru care și-a găsit iubirea departe de casă și trăiește o frumoasă poveste de dragoste. Alții, ca Adrian și Cristina, duc dorul țării noastre frumoase și vor să se întoarcă, iar Laurențiu și Luiza se văd la pensie în țara natală.

În final, România este a noastră, a tuturor, indiferent dacă rămânem în țară sau peste graniță. În condiții ideale, mai puțini ar pleca ”afară” și mai mulți ar rămâne pe meleaguri mioritice. Din păcate, sistemul de sănătate, educația, clasa politică, toate au atins o performanță incredibilă în a aliena românii, în a-i trimite ”peste mări și țări”. Ce putem să sperăm este că, la un moment dat, lucrurile vor merge într-o direcție pozitivă. Nu știm când sau cum, nu știm cine va fi responsabil de transformarea în bine, dar putem, cu siguranță, să sperăm. Dacă nu, în orice moment, va rămâne calea Occidentului.

Citește și: