Comportamentul uman, la extreme: ce am învățat din pandemie despre noi înșine

Comportamentul uman, la extreme: ce am învățat din pandemie despre noi înșine

Se spune că adevăratul caracter al unui om se cunoaște doar la extreme. În ultimul an, am experimentat suișuri și coborâșuri în ceea ce privește atitudinea noastră față de evenimentele și situațiile la care am fost supuși, în pandemie. Eu pot să spun la modul cel mai sincer că m-am redescoperit în ultimul an. Am fost pusă în niște contexte cu care nu mă mai confruntasem până atunci, am trecut prin multe stări și uneori m-am speriat de mine însămi, alteori mă simțeam mândră de cum gestionam anumite situații.

Sunt conștientă că, din punctul de vedere al gravității lucrurilor, milioane de alți oameni au trecut prin situații mult mai grave decât mine. Dar această pandemie chiar ne-a afectat pe toți, într-un fel sau altul, chiar dacă vrem să recunoaștem sau nu, fie că vrem să vorbim despre asta sau nu. Anxietate, frică, nervi, stări de neliniște, insomnii și așa mai departe. M-am confruntat, personal, cu toate și cu mult mai multe.

A intervenit un sentiment pe care, până în acest context, nu-l mai experimentasem, nu-l mai simțisem atât de pregnant: instinctul de autoconservare. Dar și grija extremă pentru cei dragi. Poate voi fi judecată pentru asta, însă mă gândeam doar cum să-mi fie mie bine și mamei mele, în primul rând. Nu mă gândeam la cei care suferă, nici la cei care sunt bolnavi și au nevoie de ajutor. Voiam ca eu să fiu în siguranță, ca să pot avea grijă de mama. Și atât. Voiam vaccinul pentru mama, voiam măști (în contextul crizei de măști pe piață), voiam medicamente care, din cauza stagnării importurilor, nu mai intrau în țară și mama avea atâta nevoie de ele. Nu conta că aveau nevoie și alții de Euthyrox – am mers la farmacie și am luat ultimele cutii, ca să știu sigur că mama nu duce lipsă de ele și că nu ajunge în spitalele arhipline. Acesta a fost un sentiment de care nu sunt tocmai mândră și, în momentul în care mi-am dat seama de cât de meschină am devenit din cauza fricii și a panicii, am încercat să ajut oamenii.

Dar, pe lângă toate astea, cel mai mult, în toată această perioadă, m-a durut că n-am putut să-mi strâng în brațe mama, prietenii, pe cei dragi mie. Simțeam nevoia să am grijă de cei apropiați, dar nu mă puteam apropia… Voiam s-o ajut pe mama cu cumpărături, să merg mai des acasă, dar trebuia să mă abțin uneori, de teamă să nu cumva s-o infectez, dacă am luat virusul. Țin minte că, după ce ne-am imunizat amândouă cu Pfizer, am lăsat să treacă două săptămâni, ne-am făcut testul de anticorpi și abia după rezultat ne-am luat în brațe. Pentru prima oară după mai bine de un an, mi-am luat în brațe mama. Sentimentul acela a fost unic, dar n-aș mai vrea să-l simt vreodată.

Așadar, în timpul pandemiei, s-au făcut o mulțime de presupuneri cu privire la modul în care se comportă oamenii. Multe dintre aceste ipoteze au fost greșite și au condus la politici dezastruoase. De aceea, oamenii n-ar trebui judecați pentru ce simt și cum gândesc într-o situație limită. Suntem vulnerabili, avem sentimente, frici și asta ne face oameni.

Mai multe guverne s-au temut că restricțiile lor pandemice ar duce rapid la „oboseală comportamentală”, astfel încât oamenii să nu le mai respecte. În Marea Britanie, spre exemplu, fostul consilier șef al prim-ministrului Dominic Cummings a recunoscut recent că acesta a fost motivul pentru care nu au fost introduse lockdown-uri mai devreme decât au făcut-o. Între timp, fostul secretar al sănătății, Matt Hancock, a dezvăluit că eșecul guvernului de a oferi forme financiare și alte forme de sprijin pentru ca oamenii să se autoizoleze se datorează fricii lor că sistemul „ar putea fi greșit”, mai ales în pandemie.

Cum ne-am comportat în pandemie reprezintă răspunsul nostru la o criză

Aceste exemple arată cât de profund a lovit această criză pandemică. Ca și cum virusul nu ar fi fost suficient, oamenii au fost catalogați ca o parte suplimentară a problemei. Dar este aceasta o viziune exactă a comportamentului uman?

Neîncrederea se bazează pe două forme de reducționism – descrierea a ceva complex, în ceea ce privește constituenții săi fundamentali. Prima este limitarea psihologiei la caracteristicile – și mai precis la limitările – minților individuale. Din acest punct de vedere, psihicul uman este inerent defect, asaltat de prejudecăți care denaturează informațiile. Este văzut ca fiind incapabil să facă față complexității, probabilității și incertitudinii și să tindă să se panicheze într-o criză.

Această viziune este în favoarea celor de la putere. Subliniind incapacitatea oamenilor de a se “guverna” singuri, justifică necesitatea ca un guvern să aibă grijă de ei. Multe guverne subscriu la acest punct de vedere, după ce au înființat așa-numitele unități de comportament – echipe de știință comportamentală însărcinate cu manipularea subtilă a oamenilor pentru a lua deciziile „corecte”, fără ca aceștia să-și dea seama de ce – de la consumul de mai puțin de zahăr până la depunerea impozitelor la timp. Dar devine din ce în ce mai clar că această abordare este limitată. După cum a arătat pandemia, aceasta este deosebit de defectuoasă, atunci când vine vorba de comportamentul într-o criză.

În ultimii ani, cercetările au arătat că noțiunea de oameni care intră în panică într-o criză este un mit. În general, oamenii răspund la crize într-un mod măsurat și ordonat și se îngrijesc unul de celălalt. Factorul cheie din spatele acestui comportament este apariția unui sentiment de identitate comună. Această extensie a sinelui pentru a-i include pe alții ne ajută să ne îngrijim de cei din jurul nostru și să așteptăm, în schimb, sprijin de la ei. Rezistența la o criză nu poate fi redusă la calitățile oamenilor individuali. Tinde să fie ceva care apare în grupuri.

Un alt tip de reducționism adoptat de guverne este „psihologismul” – atunci când reduci explicația comportamentului oamenilor doar la psihologie. Dar există mulți alți factori care modelează ceea ce facem. În special, ne bazăm pe informații și mijloace practice (nu în ultimul rând, bani), pentru a decide ce trebuie făcut.

Studiile au arătat concluzii dezastruoase legate de sănătatea mintală a oamenilor, în ultimul an

Dacă reduci oamenii doar la constructele psihologice, acțiunile lor fac din ele o consecință a alegerii individuale. Dacă ne infectăm, este pentru că am ales să acționăm în moduri care au condus la infecție: am decis să ieșim și să socializăm, am ignorat sfaturile privind distanțarea fizică.

Această mantră a responsabilității și a vinei individuale a fost cu siguranță la baza răspunsului guvernului britanic mai sus menționat și nu numai, pe tot parcursul pandemiei. Când a început să crească numărul de cazuri în toamnă, guvernul a dat vina pe studenții care au dat petreceri. Hancock chiar a avertizat tinerii „să nu-și omoare bunicii”. Și pe măsură ce guvernul prevede eliminarea totală a restricțiilor, accentul pe ceea ce trebuie să facă oamenii a devenit și mai puternic. După cum a spus recent premierul: „Vreau să avem încredere în oameni pentru a fi responsabili și pentru a face ceea ce trebuie”.

Astfel de narațiuni ignoră faptul că, în diferite puncte critice ale pandemiei, numărul de infecții a crescut nu pentru că oamenii încălcau regulile, ci mai degrabă pentru că au luat în considerare sfaturile autorităților, cum ar fi „du-te la muncă” și „mănâncă la terasă pentru a ajuta industria HoReCa”. Și dacă oamenii încălcau regulile, era adesea pentru că nu aveau de ales. În multe zone defavorizate, oamenii nu puteau lucra de acasă și trebuiau să meargă la serviciu pentru a pune mâncarea pe masă.

În loc să abordeze aceste probleme și să ajute oamenii să evite să se expună pe ei și pe ceilalți, narațiunea individualistă a responsabilității personale dă vina pe victimă și, într-adevăr, victimizează în continuare grupurile vulnerabile. Pe măsură ce tulpina Delta a luat amploare în mai multe țări, autoritățile au profitat de ocazie pentru a învinui în mod repetat persoanele care „au ales” să nu-și facă vaccinul. Acest lucru ne aduce la un punct critic. Problema fundamentală a neîncrederii guvernelor și a psihologiei lor individualiste este că provoacă probleme uriașe.

La aproximativ un an și jumătate de la începutul pandemiei, cercetătorii încep să înțeleagă un pic mai bine impactul emoțional al perioadei de izolare asupra psihicului uman. În mod surprinzător, avem date și din România pe marginea acestui subiect. Unul din patru cetăţeni ai UE a raportat că se simte izolat în primele luni ale pandemiei de COVID-19, potrivit unui raport al Centrului Comun de Cercetare (JRC) al Comisiei Europene, prezentat recent și citat de Agerpres.

Este imperios necesar să avem grijă de sănătatea noastră mintală

Analiza postată online conține cele mai recente dovezi științifice privind singurătatea și izolarea socială pe teritoriul Uniunii Europene, pe perioada pandemiei. Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă arată că sentimentele de singurătate s-au dublat în rândul tuturor grupelor de vârstă în primele luni ale pandemiei. Mai mult decât atât, prevalența singurătății a crescut brusc în primele luni de la izbucnirea pandemiei în fiecare țară din blocul comunitar. Pentru context, în timp ce în 2016 aproximativ 12% dintre cetăţenii UE au indicat că se simt singuri mai mult de jumătate din timp, această pondere a crescut la 25% în primele luni de la apariţia COVID-19. Punctual, emoţii negative cum ar fi sentimentul de încordare sau de descurajare au urmat o tendinţă ascendentă, în timp ce emoţiile pozitive, cum ar fi sentimentul de veselie, calm, vioiciune sau odihnă, au evoluat în direcţia opusă.

Același raport face referință și la românii afectați emoțional de pandemie. La noi, s-a înregistrat o creștere de patru ori a sentimentului de singurătate în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, comparativ cu 2016. În mod ciudat, cele mai mari probleme s-au înregistrat în țările cele mai dezvoltate din UE. În perioada aprilie – iulie 2020 singurătatea a crescut cu peste 15 puncte procentuale în Bulgaria, Estonia, Franţa, Germania, Polonia, Portugalia şi Suedia.

Actuala pandemie de Covid-19 a făcut oamenii să se simtă mai singuri decât oricând, întrucât au fost închiși în casele lor, dorind să se adune din nou cu cei dragi. Acest instinct de a te sustrage de la singurătatea inevitabilă în astfel de momente este adânc înrădăcinat în creierul nostru, iar un nou studiu publicat în revista Nature Neuroscience sugerează că dorința noastră de interacțiune socială generează un răspuns neurologic similar unei persoane înfometate care dorește mâncare.

Astfel, Livia Tomova, o neurologă cognitivă de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, și colaboratorii săi au realizat un studiu în care au avut un grup de testare de 40 de persoane care făceau fasting (posteau) zece ore. La sfârșitul zilei, subiecților flămânzi li s-au arătat imagini cu pizza și tort de ciocolată, în timp ce primeau o scanare a creierului, relatează Bethany Brookshire pentru Science News. Într-o a doua rundă de experimentare, subiecților li s-a interzis interacțiunea socială – fără contact uman personal sau virtual – timp de zece ore. Ulterior, li s-au arătat imagini cu oameni care se adunau și făceau sport, în timp ce echipa le scana creierul. Scanările au dezvăluit că aceeași parte a creierului lor s-a animat ca răspuns atât la alimente, cât și la adunări sociale. Mai multe date despre studiu și cum au reacționat oamenii la pandemie poți citi aici.

Deși nu se poate nega că oamenii sunt creaturi sociale, psihologii încep acum doar să recunoască de fapt cât de importantă este interacțiunea socială pentru fiecare aspect al bunăstării și al capacității noastre mentale – și modul în care izolarea ne poate afecta sănătatea mintală și aptitudinile. Depinde de fiecare în parte cum ne descurcăm cu recuperarea, indiferent de formă, după pandemie. Dar trebuie să avem în vedere că, pe lângă recuperarea financiară sau profesională, este imperios necesar să avem grijă de sănătatea noastră mintală.

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI
Citește și: