Cum reparau românii Dacia doar cu o sârmă pe vremea lui Ceaușescu

Cum reparau românii Dacia doar cu o sârmă pe vremea lui Ceaușescu
18:37 30.04.2019

Dacia va rămâne pentru totdeauna un fel de simbol pentru România. Denumirea în sine amintește de niște vremuri de mult apuse, dar la care te gândești cu mândrie. Pentru mulți români, Dacia este chiar prima lor dragoste…pe patru roți.

Azi, există așa o tendință generală de a crede că Dacia a fost și este mașina săracului, dar au fost vremuri când mulți români nu-și puteau permite nici măcar un astfel de autoturism (nici acum nu e prea diferit).

Îmi amintesc toate poveștile interesante pe care mi le spuneau părinții și alte rude care au trăit anii comunismului. Ultima parte a guvernării lui Nicolae Ceaușescu (de la jumătatea anilor ‘70 și anii ‘80), care a fost sumbră, conform istoricilor, a fost, cât de cât, luminată de momentele petrecute în mașina Dacia sau pe lângă aceasta, când orice român încerca să o repare mia cu o sârmă, mai cu un patent…

Dacia, mașina care a adus culoare într-o lume cenușie

La începutul anilor ‘60, în România comunistă existau mai multe mărci străine de autoturisme, dar nu aveau acces la ele decât cei din elita politică. Când Nicolae Ceaușescu a venit la putere, unul dintre visurile sale a fost să ofere românilor șansa de a deține propriul autoturism, care să fie produs chiar la noi în țară.

Modul în care vedea el lumea la acea vreme, în care România să fie o țară cu adevărat independentă, care să nu fie la „mila” marilor puteri, a fost seducătoare pentru mulți români. A fost chiar un moment în care Ceaușescu ajunsese să fie iubit de popor (să nu uiți momentul lui de glorie din 1968, când s-a opus invaziei Cehoslovaciei și a uimit toți liderii lumii prin tupeul său, pentru că a înfruntat, de la distanță, U.R.S.S.).

Ceaușescu a avut multe visuri. Multe nu s-au realizat, altele au fost doar începute, însă Dacia a fost una dintre cele mai mari realizări ale epocii comuniste. Evident, până și dictatorul și-a dat seama că nu putea să se izoleze complet de străini, motiv pentru care a dorit semnarea unui contract cu o companie auto mare, care să ne ofere saltul de care aveam nevoie pentru dezvoltarea industriei constructoare de mașini.

Așa au ajuns Renault 8 și Renault 12 să stea la baza unor mașini care efectiv au scris istorie pentru noi. Așa s-a format și un brand aici, în Europa de Est, care menține azi pe linia de plutire economia României.

Cele mai mari probleme au apărut atunci când Ceaușescu și Partidul Comunist au început să dea combustibil cu porția. Românii aveau, în sfârșit, mașina, dar nu mai aveau cu ce să o alimenteze, nu atunci când doreau ei, cel puțin. Tot așa să născut și contrabanda cu benzină, dată prin canistre, pe sub mână, prin parcări.

Existau o cotă lunară de carburant, duminicile pare și impare în care puteai circula cu mașina personală (în funcție de numerele de pe plăcuțele de înmatriculare). Toate acestea limitau călătoriile cu autoturismul, dar azi, mulți își amintesc cu nostalgie de timpurile când în București nu existau ambuteiaje.

Sârma, cea de toate zilele

Dacia era departe de prestigiul unor „mamuți” ca Mercedes, BMW, Volkswagen, chiar și de renumele Renault. Mașina românească a fost, însă, singura mașină pe care puteau spera mai mulți români că o vor putea avea dacă vor pune un ban deoparte lună de lună și dacă vor intra în grațiile șefilor să le mai dea câte o primă.

Fie că mai făceau economii la consumabile, fie că alegeau mâncarea mai ieftină sau lăsau concediile pe altă dată, românii de rând reușeau să-și cumpere un autoturism Dacia care nu era luxos. dar era „bijuteria” la care aspirau toți și trebuia să o ai. Alții aveau noroc și o puteau câștiga la diverse concursuri ca Loto, Pronosport sau Loz în plic.

Mai ales că, oamenii care aveau deja una, spuneau că se întreține foarte ușor, iar dacă se strica ceva, o puteai repara foarte ușor cu ce aveai la îndemână.

Toți spuneau că Dacia nu te lăsa niciodată în drum. Dimpotrivă. Spun din proprie experiență că era exact pe dos. Dacia te lăsa de multe ori în drum, dar a fost concepută astfel încât să o faci singur să-ți revină.

Fie că mai puneai un ciorap de damă în locul curelei alternatorului, fie că te ajutai de un patent sau o șurubelniță să deșurubezi sau să desfunzi vreo piesă de mizerie, Dacia repornea mereu.

Sârma era cea mai utilizată „piesă” alternativă pe care o foloseai. În principiu, aveai nevoie de două mărimi: una subțirică, pe care o puteai lua din orice gard de pe marginea drumului și alta mai groasă, preferabil galvanizată. Sârma era bună la multe lucruri – mai legai cu ea toba de eșapament, ori portbagajul care nu se închidea bine sau inventai o „șmecherie” la schimbătorul de viteze care, cu timpul, devenea ca un ghimpe în coastă.

Suflatul în jiglor (în dicționar, forma corectă ar fi jiclor, dar noi am ales o formă mai cunoscută; alții îi spuneau jigler) era o practică des întâlnită printre toți șoferii de Dacii 1300 și 1310. Până și șoferițele  ajunseseră să se priceapă la așa ceva. Dacia a făcut orice român mecanic fără diplomă, indiferent că era avocat, medic sau lăcătuș mecanic.

În alte cazuri, mașina românească te învăța să fii creativ. Așa au deprins mulți practica de a încălzi iarna bujiile pe aragaz.

Indiferent din ce an era mașina sau de cât timp aveai permisul de conducere, în anii comunismului ceaușist și chiar până după Revoluție, exista un mecanic auto în fiecare șofer. Practic, nu erai bărbat dacă nu știai să sufli în jiglor ca să-l desfunzi de mizerie sau dacă nu știai unele „șmecherii” ce trebuiau făcute pe la motor când aveai probleme cu mașina.