De ce fabrica BMW din Ungaria ne arată situația reală a școlii românești

De ce fabrica BMW din Ungaria ne arată situația reală a școlii românești
Sursa foto: O scurtă glumă nevinovată: tablou cu viitori neangajabili. Imagine via Wikimedia Commons

În generația fulgilor de zăpadă, cu oameni care se consideră speciali, se regăsesc și proaspăt absolvenți de liceu sau facultate, care n-au habar încotro s-o apuce. Și da, nimeni n-ar ști să-i ghideze. Am revăzut asta recent printr-o decizie a unui constructor auto, ca să nu uităm realitatea.

A fost ceva gălăgie în primele zile din august din cauza unei vești proaste: BMW a ales Ungaria pentru o fabrică și nu România. Primul „vinovat” a fost ales: lipsa autostrăzilor. Sigur, și acela e un vinovat, dar ca să ai ce să transporți pe autostrăzi ar trebui să ai mână de lucru.

Îmi rezerv dreptul de-a greși în infrastructură, mecanică auto, inginerie sau strategia BMW, așa că am pornit de la o declarație oficială. „Orașul Debrecen și Ungaria au fost alese «pentru infrastructura foarte bună, conexiuni logistice adecvate și proximitatea rețelei de furnizori existenți. Personalul calificat din zona locală a fost un alt avantaj cheie»”, a scris Profit.ro, citând reprezentanți BMW.

Esențială e ultima frază: „Personalul calificat din zona locală a fost un alt avantaj cheie”.

În lupta cu asistați social, dar și cu elevi care să prindă ceva medicină aici și să plece afară, sistemul românesc de învățământ n-a educat profesioniști. Poate că acești profesioniști calificați n-ar fi revoluționat lumea, dar măcar câțiva ar fi făcut o diferență. De exemplu, poate un „calificat” ar fi pus cartelele cum trebuie la metrou. Sau ar fi perseverat în proiecte mici, tehnice, care să crească în afaceri de sine stătătoare.

În egală măsură, industria „grea” a României e acum IT-ul. E frumos, bogat, plin de talente. Iar „producția” e, de cele mai multe ori, pentru export, dar nu cu marcă românească pe ea. Sigur, avantajul muncii în IT e că, pentru unii, înseamnă niște experiență și bani pe care să le direcționeze apoi către startup-uri proprii. Dar asta e ceea ce am putea numi „crema”.

E ușor să spunem că vina este a sistemului educațional românesc al cărui scop pare să fie „producerea” de roboți și umaniști sau șomeri. Adevărul e însă că nimeni nu este inocent în situația de față – nici măcar cei care privesc din afară.

Da, există nevoia de profesioniști în industrii puternice – auto, IT, inginerie, construcții. Poți trage concluzia și din cazul BMW și Ungaria. Realitatea e însă că e nevoie de profesioniștie, fie umaniști, fie realiști.

Încerc de ceva timp să înțeleg cauzele acestui „război rece” între sistem și elevi, respectiv studenți. Am mai multe teorii, corecte sau greșite, în funcție de cine le citește.

Medicina face oameni mari, chiar dacă nu pentru România

Nu cunosc experiența tuturor, dar, pentru mine, liceul a venit cu o mantra nescrisă – „Medicina este Dumnezeu”. În liceul meu, Facultatea de Medicină a fost mereu privită drept alfa și omega. Mai bine de jumătate din colegii de clasă au ales această facultate – majoritatea pentru că erau pasionați, unii pentru că nu voiau să fie outsiderii bizari care încalcă așteptările, iar alții pentru a îndeplini visele părinților și profesorilor.

Patru ani am trăit pe un pod fragil care despărțea medicina de orice altceva.

Eram la un profil de științele naturii pentru a îndeplini, precum alții, niște așteptări exterioare. Voiam să fac multe – să scriu o carte, să joc în filme, să mă fac arhitect – și nu voiam să deviez de la acele ambiții doar pentru că niște profesori care nu știau nimic despre mine îmi spuneau să nu îmi pierd timpul și să dau la medicină.

Undeva, în fundal, mai era și presiunea părinților și a bunicilor.

Salvarea exista sub forma facultăților de Biologie sau Chimie. În fine, mai era varianta matematică și IT. Undeva pe drum însă orice alegere pe filieră umanistă a ajuns să capete o conotație negativă.

Învățământul, până într-un punct, pare o cursă pentru cine e mai pregătit teoretic pentru viitor

Există, între cele două mari ramuri, un fel de echilibru ciudat. În timp ce profilurile reale sunt văzute mai bine din punct de vedere al banilor, cele umaniste sunt admirate pentru numărul masiv de înscrieri. Poate-ți par cunoscute abordările de tipul: șase candidați pentru un loc (sau chiar mai mulți).

Prăpastia uriașă dintre profilul real și cel uman creează din start un dezavantaj, punându-le umaniștilor eticheta de ratați. Mai pe față sau mai pe ascuns, li se spune că nu există loc sau interes pentru ei pe piața muncii.

Cristina Bogdan, prodecan la Facultatea de Litere, a explicat această hibă a învățământului românesc. Ea a spus că doar facultățile cu profil realist oferă tinerilor un loc de muncă după absolvire. „Atunci când dau la liceu, copiii sunt încă foarte puternic sub influenţa părinţilor şi cred că încă există în mentalitatea românească această idee că dacă vrei să ai un serviciu asigurat după terminarea studiilor, trebuie să faci o facultate cu profil realist, însă în momentul în care optează pentru facultate, sunt deja tineri adulţi şi îşi pot permite să facă o opţiune în conformitate cu dorinţele lor”, a declarat pentru Știrile ProTV.

Adevărul este că stigmatul atașat facultăților umaniste adaugă o greutate inutilă problemei învățământului din România. Elevii ajung să se simtă inferiori, pentru că nu au înclinații spre matematică, informatică sau științele naturii.

Lipsește înclinația spre profesionalizare, fie ea în desen, arte de tot felul, fie în litere sau comunicare. Mai mult, pregătirea de la Politehnica, de exemplu, nu scoate ingineri sau programatori profesionalizați, dar cererea e atât de mare, încât companiile își permit să investească în pregătirea lor ca să-i aducă „la zi”.

Să ai o facultate, să ai ce trece în CV și să prinzi loc la facultatea de care ai auzit că-i cool

Colega mea de cameră de acum doi ani, care a terminat între timp Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, mi-a spus veselă c-a ales-o pentru că „dă bine să ai o facultate în CV”. Sigur că dă, intră la categoria „studii superioare”.

În mintea mea, erau două motive mari și clare pentru care orice elev ar alege o anumită facultate – fie a vrut, fie a fost obligat. Am văzut însă că nu-i un caz solitar.

La facultățile unde-i „bătaie pe loc”, studenții aleg pentru că e în regulă să ai studii superioare. Uite un alt capitol la care școala românească se descurcă oribil: să-i educe pe elevi să aleagă ceva care le poate pune o pâine pe masă, nu un titlu în CV.

Goana nebună a românilor după statut a transformat ideea de învățământ superior într-o glumă. Poate de asta ASE a hotărât ca, pe lângă lipsa examenului de admitere, să lase studenții cu note mai mici de 5 să treacă de examene dacă au notă de trecere la seminar. Până la urmă, universitarii lucrează la volum. În piața liberă, capitalistă, volumul e o măsură a succesului.

Mediocritatea este încurajată sistematic, atât timp cât stâlpii instabili pe care se ține învățământul românesc nu se prăbușesc.

Realitatea este că nu toți absolvenții de liceu trebuie să facă și o facultate. Le-ar trebui însă ramuri de profesionalizare, iar școlile „de meserii” să nu fie niște paria. Bine, au fost așa, pentru că nimeni nu le-a făcut să fie luate în serios.

Nu poți scoate zidari pricepuți, electricieni buni sau șoferi excelenți din Filosofie, Geologie sau Litere. Așa a apărut para-profesionalizarea, „la locul de muncă”, așa cum firme de curierat, asamblat sau zidit fac. Până și restaurantele sau multinaționalele IT practică asta, că piața educațională nu furnizează la nivelul cererii.

Sistemul e la pământ, dar e în regulă că oricum nu se mai face bine, nu?

Dincolo de prăpastia dintre filierele de învățământ și facultățile făcute din snobism, mai avem o problemă – destui tineri sunt OK cu ce se petrece. Ba mai mult, au impresia că job-urile vin doar pentru că se autointitulează creativi, cu viziune.

Poate nu și-a dorit, dar a devenit studiu de caz studenta supărată pe Jurnalism. Mi-a fost colegă de an și înainte de finalul ciclului de învățământ superior a distribuit un mesaj despre experiența ei la facultate. Evident, a devenit virală. Vedetă?

Cătălina a criticat, printre altele, că profesorii apreciază dacă tocești – lucru parțial adevărat.

În experiența mea la facultate, au fost câțiva profesori cărora le creștea inima dacă le repetai robotic niște noțiuni anoste. Dar au fost și mai mulți care se aflau la pol opus, căutând să plaseze acele noțiuni în experiențe practice, pentru a te ajuta să le reții. Dar bănuiesc că aceia pălesc în fața minorității.

Totuși, Cătălina a mai scris un lucru – un lucru care poate deveni lejer motto pentru generația fulgilor de nea super-delicați: „Practica nu e ceva relevant, dar totuși e obligatorie, și după tot acest timp pierdut, ajungi să termini facultatea și descoperi că nu te angajează nimeni pentru că nu ai experiență”.

Ea s-a supărat când cei de la facultate nu au considerat practică munca de vânzătoare la H&M. Sigur, aici e o scăpare de la vârf spre studenți, că sistemul a mers și cu practică unde s-a putut. „Am vorbit cu doamna secretară şi mi-a spus că pot aduce orice practică vreau. Am vorbit, de asemenea, şi cu colegii mei care au adus şi ei tot felul de adeverințe de practică, nu neapărat din domeniul nostru. Puteau să lucreze şi la o fermă de animale, iar practica lor ar fi fost luată în considerare, aşa că mi-am adus practica de la serviciu”, a zis Cătălina. Apoi a aflat că e inutilă hârtia aia.

Mecanica educației a făcut-o pe ea, posibil, o victimă. A învățat să preia instrucțiuni și să le execute fără să le judece. Am zis, a devenit studiu de caz, dar nu înseamnă că ea e excepția.

Aici aș fi vrut să fie o soluție, dar nu-i

Am scris articolul acesta în ultimele două săptămâni și constant l-am amânat, că poate vine ceva diferit de la Ministerul Educației. Să vină ceva ca o speranță a schimbării. Sigur, a fost o naivitate. Așa că l-am finalizat după ce-am descoperit următoarea declarație: „Manualele școlare este un subiect intens”. Fraza a fost spusă de Valentin Popa, ministrul Educației, pe 2 august 2018.

Mi-a plăcut să scriu despre profesionalizare, scindarea sistemului de învățământ sau ce mai simt studenții despre toate astea. Simt însă că m-am învârtit într-un cerc, ajungând la ideea de schimbare și reformă de care sistemul s-a folosit constant ca o promisiune și mereu a livrat o dezamăgire.

Prea puțini din tinerii români cunosc conceptul de educație non-formală. Acest tip de educație cuprinde activități plăcute și motivante, care înglobează cunoștințele teoretice cu cele practice. Elevii deprind, în urma acestor activități, o mai bună putere de exprimare și un simț critic mai puternic.

Pare o utopie să ne gândim la educație non-formală în țara în care lecțiile se învață mecanic și pe termen scurt, dar nu e imposibil.

Există însă un soi de letargie, care începe să înflorească în tineri în perioada gimnaziului, crește apoi în liceu, iar în facultate atinge apogeul. Letargia – deși este o alegere – nu poate fi condamnată pe deplin.

Din clasa întâi și până la examenul de bacalaureat, elevii nu sunt încurajați să gândească critic sau creativ. Nu-i chiar de mirare că în facultate vin cu un bagaj toxic de mentalități. Mai grav e că așteaptă să fie ghidați de o forță exterioară care, utopic, ar avea toate răspunsurile. Nu-i nicio forță, n-are de unde.


Conținutul articolelor din secțiunea Opinii reprezintă strict opiniile autorilor textelor și nu reprezintă neapărat poziția oficială a PLAYTECH.ro.

Bianca Prangate
Articol scris de
Bianca Prangate
Comentarii
Bianca Prangate
12:16 / 03.08.2018