Playfilm -The Martian, un SF mai mult știință și mai puțin ficțiune

, 09 Oct, 14:57

Prin lumea fanilor SF se zvonea că The Martian, ultima producție a lui Ridley Scott, va fi cel mai bun film de profil al anului. După ce l-am văzut, nu pot decât să confirm predicțiile celor mai avizați decât mine: The Martian nu e neapărat cel mai bun, dar e un superlativ al SF-ului.

Pentru cei care nu știu, filmul este o ecranizare a cărții cu același nume, scrisă de Andy Weir. Spre rușinea mea, nu am citit-o în avans, dar după ce am dat peste acest articol al lui Erik Kain de la Forbes, sunt hotărâtă să repar asta. Așa cum era de așteptat, a fost comparat cu Interstellar, regizat de Christopher Nolan, ceea ce v-ar putea face să credeți că e o replică a acestuia, tocmai pentru că a prins subiectul. Adevărul e că au destule în comun. În ambele îi vedem pe Jessica Chastain și Matt Damon, în jurul aceleiași idei a astronautului care ajunge cumva captiv în spațiu și se străduiește să găsească drumul spre casă.

În Interstellar, Matt Damon l-a jucat pe Dr. Mann, un om de știință care a plecat în căutarea unei alte planete locuibile, înaintea lui Cooper, jucat de McConaughey. Mann sfârșește izolat pe o planetă aproape înghețată, și după ce caută tot felul de metode de a scăpa, e descoperit de Cooper. În contrast, în The Martian, Matt Damon se află în pielea lui Mark Watney, care e abandonat pe Marte după ce colegii săi sunt convinși că l-au pierdut definitiv într-o furtună agresivă de nisip. Nu numai că trebuie să supraviețuiască prin resurse limitate, dar e nevoit și să folosească toată știința pe care o știe pentru a cere ajutor.

The Martian nu e o actualizare a Interstellar

Nu pot contesta că sunt câteva elemente comune, dar filmele nu pot fi comparate în adevăratul sens al cuvântului. Ambele sunt excelente, au acuratețe științifică și au trecut prin filtrul cercetătorilor avizați. Interstellar e mai degrabă o dramă care deplasează accentul alternativ pe știință și pe emoție, pe forța legăturilor interumane, în timp ce The Martian e mai degrabă un thriller piperat cu umor și știință, care gravitează în jurul unui om aflat într-o situație critică. De data asta, Matt Damon e un botanist surprinzător de relaxat în fața posibilității (foarte mari, de altfel) de a muri singur pe o planetă neexplorată. Și totuși, nu se resemnează.

Nu am mai văzut de mult un film care să îmi dea o senzație atât de intensă de forță interioară. Exceptând ușoara (adjectiv folosit de dragul decenței) tendință eternă de preamărire a nației americane și de îmbrăcare a acesteia în haine de eroină globală, deschizătoare de drumuri și cuceritoare a cosmosului, The Martian e un film despre știință. Și oameni. Și mai ales despre oameni de știință. E un film care iese din tipare și e departe de a fi previzibil.

Când treci prin filtrul empatiei o experiență similară celei prin care trece Watney, mai mult ca sigur te-ai aștepta la multe nevroze și psihoze. Dar eroul își păstrează luciditatea, iar asta pentru că are doar două variante: poate să se resemneze și să moară, sau poate să își adune tot curajul de care e capabilă o ființă umană, să își folosească abilitățile și cunoștințele dezvoltate în ani întregi de pregătire pentru situații de tipul acesta, dar să aibă, în același timp, în minte ideea că e posibil ca totul să fie în zadar. În ciuda vehemenței declarative de la început: „I’m not going to die here”, Watney e mai mult decât conștient de faptul că lupta unui om cu o planetă nu tocmai ospitalieră pornește cu un dezavantaj incontestabil pentru primul.

Chiar dacă nu e tocmai greu să dai un verdict dur în privința realismului cu care se laudă filmul, să nu uităm că scopul artei nu e să reproducă fidel realitatea, ci mai degrabă să ne facă să ne descotorosim o clipă de ea. Când vorbim de realism în filme nu scăpăm definitiv de partea fictivă. The Martian nu e un documentar, ci o producție cinematografică care activează și funcția catartică, și funcția mimetică. Personajul lui Matt Damon nu face decât să prezinte o altă cale de a reacționa în fața situațiilor care sfidează orice limită rațională: umorul. Și determinarea.

La o analiză mai atentă, deși în primă fază am avea tendința să spunem că e imposibil să nu înnebunești de-a binelea dacă rămâi singur pe Marte, ne-am putea prinde că lucrurile funcționează similar și în viața reală. Chiar dacă nu prea rămâi zilnic izolat pe o planetă deșertică, de unde să nu te poți întoarce cu una, cu două, se mai întâmplă să rămâi captiv în tot felul de drame cotidiene. Unele mai serioase, altele imaginare și altele dramatizate inutil. Cea mai sănătoasă metodă de a face față e umorul. Umorul chiar te salvează de multe belele și nu îți anihilează neuronii.

Dacă am fi la pregătirea pentru bacalaureat și am face o analiză literară, aș spune că sunt o fană a structurilor circulare. În The Martian avem așa ceva, prin manifestarea aproape duioasă a lui Watney față de plante. Să nu uităm că e botanist, la urma urmei. În prima parte a filmului se emoționează în fața primei frunzulițe răsărite în sera sa improvizată, pentru că asta înseamnă că va avea o cultură de cartofi, și, implicit, hrană. În ultima parte, când e deja teafăr și cu picioarele pe planeta-mamă, are aceeași reacție în fața unei plante răsărite întâmplător în campus. „Hello, there„.

Cât de corect e din punct de vedere științific

În ceea ce privește partea științifică, singurul aspect imposibil e chiar furtuna. Compoziția atmosferei marțiene nu permite fenomene meteorologice atât de intense. Pentru a face o comparație, un vânt cu viteza de 100 de metri pe secundă pe Marte ar avea o forță echivalentă cu un vânt de 10 metri pe secundă pe Terra. Cu alte cuvinte, ai putea lansa un zmeu, dar în niciun caz nu te-ar lua pe sus.

Gravitația planetei roșii e cam o treime din cea a Pământului, ceea ce vine ca un avantaj pentru exploratori. Dacă porți un costum foarte greu, nu îl vei simți chiar așa. Să presupunem că avem o persoană de 70 de kilograme cu un costum la fel de greu. Costumul se va simți cam pe la 45 de kilograme. Echipa de producție nu a ținut foarte mult cont de acest aspect. Chiar și urcarea scărilor din scenele inițiale părea o luptă, dar o putem pune pe seama furtunii.

Ceea ce m-a intrigat în mod deosebit a fost metoda prin care eroul și-a „fabricat” apă. Dacă vă amintiți, a luat hidrazină din combustibilul rachetei, pe care l-a disociat în nitrogen și hidrogen, ceea ce e științific corect. Apoi, a ars hidrogenul cu oxigen pentru a obține apă. Varianta asta e corectă, dar ar fi putut apela și la apa din sol. Apa pe Marte e disponibilă sub formă de gheață, în permafrost, sau în sol. Solul marțian are 5% apă la altitudini mici și 60% apă către poli.

Poate una dintre cele mai interesante părți ale filmului e cea în care Rich vine cu soluția salvatoare de a schimba traiectoria lui Hermes, pentru a-l salva pe Watney în timp util. Sună a scenariu SF hollywoodian, dar există o bază istorică a acestei soluții. Un analist al traiectoriilor care a lucrat în Laboratorul de Propulsie Jet al NASA în anii ’60 a venit cu ideea ajustării bazei programului Voyager, pentru ca acesta să ajungă la Jupiter, Uranus, Neptun și Saturn. Inițial, nimeni nu l-a crezut. Era tot un junior, practic analog al personajului din film. Numele său era Michael Minovitch, și, precum Rich, a reușit să le demonstreze superiorilor săi că metoda sa funcționează și că toate calculele sunt corecte.

Cu siguranță, partea în care Mark își dezmembrează racheta pentru a se sincroniza cu salvatorii de pe Hermes v-a lăsat sau vă va lăsa în derivă. Ai avea nevoie de ferestre pentru a supraviețui unei lansări pe Marte? Ei bine, potrivit calculelor (care mă depășesc puțin), scena nebunească a salvării propriu-zise a lui Mark e posibilă.

În ceea ce privește metodele de comunicare NASA, am avut niște dubii. Mi s-a părut nedrept că superiorii au ales să nu spună membrilor echipajului Hermes că Watney a supraviețuit. Pe de altă parte, să ne amintim de dezastrul Columbia din 2003, în care au procedat similar. Ca să scurtăm povestea, naveta spațială Columbia avea probleme grave. Situaţia era critică, iar dacă scutul termic era într-adevăr lovit, astronauţii nu aveau scăpare. Managerii misiunii nu erau siguri că naveta fusese afectată, astfel că au ales să nu le spună astronauţilor despre riscul de a muri.

După ce naveta Columbia a fost distrusă la reintrarea în atmosferă, directorul de zbor Leroy Cain a dat ordin ca uşile centrului de comandă să fie încuiate, iar toate datele de pe computere să fie salvate. Cain avea lacrimi în ochi, căci echipajul navetei Columbia nu avea să mai revină acasă. Naveta se dezintegrase deasupra statului Texas, luând viaţa celor şapte astronauţi şi împrăştiind resturi pe o suprafaţă ce se întindea pe sute de kilometri.

În concluzie, The Martian e un SF care se bazează mai mult pe știință și mai puțin pe ficțiune. Deși are mici imprecizii, s-a simțit implicarea oamenilor de știință în producție. Echipa de filmare a lucrat îndeaproape cu oficialii Jet Propulsion Lab, care au fost prezenți inclusiv pe platouri, iar NASA și-a dat acordul să îi fie folosit logo-ul pentru costumele personajelor. Un alt plus ar fi coloana sonoră, mai ales I will survive de la sfârșit, care sintetizează atât de fin și ironic mesajul filmului.

Bonus, chiar dacă în The Martian nu avem extratereștri, în interviul de mai jos Ridley Scott explică de ce crede în existența lor.

Ți-a plăcut acest articol?
Informează-te și ține-i la curent și pe prietenii tăi.
Abonează-te la newsletter pentru ultimele noutăţi!
loading...
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te acum la newsletter și primești cele mai noi: Articole, Review-uri, Tutoriale și Prețuri direct pe adresa ta de E-mail