The Devil Wears Prada 2. Miranda Priestly se întoarce, dar adevărata miză nu mai este moda, ci viitorul presei în era AI | REVIEW

Aproape două decenii după ce The Devil Wears Prada a devenit unul dintre filmele-cult despre modă, carieră, ambiție și sacrificiile din redacțiile glossy, The Devil Wears Prada 2 ajunge în cinematografele din România, distribuit de Forum Film, cu o promisiune greu de dus: să reactiveze o poveste iconică fără să o transforme într-un simplu exercițiu de nostalgie. L-am văzut la vizionarea de presă de aseară, la invitația Tigrisan Agency, și dincolo de rochii, pantofi, priviri tăioase și replici livrate impecabil, filmul surprinde printr-o temă mai actuală decât orice trend de pe podium: încotro se îndreaptă jurnalismul în era inteligenței artificiale?

Primul The Devil Wears Prada, lansat în 2006, regizat tot de David Frankel și scris de Aline Brosh McKenna după romanul lui Lauren Weisberger, a urmărit ascensiunea Andreei „Andy” Sachs, interpretată de Anne Hathaway, într-un univers pe care nu îl înțelegea și nici nu îl admira la început. Andy ajungea asistenta Mirandei Priestly, redactorul-șef al revistei Runway, jucată magistral de Meryl Streep, și descoperea rapid că succesul într-o industrie strălucitoare vine la pachet cu umilințe, compromisuri și o permanentă negociere cu propria identitate.

O continuare care știe ce public așteaptă

The Devil Wears Prada 2 îi readuce pe Meryl Streep, Anne Hathaway, Emily Blunt și Stanley Tucci în rolurile care au definit, pentru o generație întreagă, imaginea redacției de fashion ca spațiu al perfecțiunii, al cruzimii elegante și al performanței duse până la epuizare. Miranda Priestly rămâne aceeași prezență imposibil de ignorat: calmă, rece, devastatoare printr-o singură privire. Meryl Streep joacă din nou superb, cu o economie a gesturilor care face mai mult decât zece monologuri. Nu are nevoie să ridice vocea. Miranda domină încăperea înainte să spună ceva.

Anne Hathaway revine cu o Andy mai matură, mai sigură pe ea, dar nu lipsită de fisuri. Personajul nu mai este tânăra care fuge prin New York cu cafele, ci o femeie care știe ce înseamnă să fii prinsă între idealism și realitate. Hathaway îi dă lui Andy un echilibru foarte frumos între vulnerabilitate și luciditate. Emily Blunt este, la rândul ei, excelentă: Emily Charlton nu mai este doar asistenta acidă din primul film, ci o femeie care a învățat să supraviețuiască și să câștige într-un sistem făcut să te consume. Stanley Tucci, în rolul lui Nigel, rămâne una dintre cele mai calde și inteligente prezențe ale francizei.

Povestea nouă este suficient de originală încât să nu pară doar o repetare a conflictului din 2006. Miranda trebuie să facă față unei lumi media în care printul nu mai are autoritatea de altădată, revistele nu mai dictează gustul publicului cu aceeași forță, iar deciziile editoriale par tot mai des mutate din redacții în birouri de strategie, bugete și algoritmi. Filmul funcționează cel mai bine când nu încearcă să bifeze nostalgii, ci când lasă personajele să se lovească de o realitate nouă.

Partea mai slabă este că scenariul cade uneori în clișee. Sunt momente previzibile, replici care par construite special pentru efect imediat și situații în care filmul vrea să mulțumească prea mult publicul care a iubit prima parte. Există și câteva scene în care luxul, opulența și lumea modei sunt folosite mai mult decorativ decât narativ. Cu toate acestea, energia actorilor salvează aproape fiecare moment mai fragil. The Devil Wears Prada 2 este un film bun, elegant, foarte bine jucat și, pe alocuri, surprinzător de melancolic.

Dincolo de modă, filmul vorbește despre moartea print-ului

Probabil că multe cronici vor insista pe haine, styling, beauty, lux, revenirea Mirandei, transformarea lui Andy sau replicile tăioase ale lui Emily. Este firesc. The Devil Wears Prada a fost mereu asociat cu moda, cu estetica revistei glossy și cu acel tip de fascinație pe care o ai față de o lume pe care o condamni, dar de la care nu îți poți lua ochii. Totuși, mie mi se pare că miza reală a acestei continuări este alta: viitorul jurnalismului.

Vezi și:

Cum devii atât de bun la AI încât colegii vor crede că ești robot: șapte obiceiuri care îți schimbă munca de zi cu zi

AI-ul antrenat pe computer cuantic a trecut un test pe care modelul obișnuit l-a ratat: descoperirea care poate schimba viitorul inteligenței artificiale

În film, Miranda Priestly se confruntă cu presiunea de a fi înlăturată sau redusă la un simbol al trecutului, într-un moment în care totul trebuie digitalizat, eficientizat, automatizat. Runway nu mai este doar o revistă, ci un câmp de luptă între vechea autoritate editorială și noua logică a platformelor, a datelor, a inteligenței artificiale și a conținutului produs pe bandă rulantă. Știm deja că printul moare. Știm că redacțiile se micșorează, că bugetele dispar, că tot mai multe texte sunt generate, optimizate, reciclate, împinse spre public nu pentru că spun ceva, ci pentru că pot aduce trafic.

Întrebarea pe care filmul o ridică, chiar și atunci când o ascunde sub satin, zâmbete perfecte și birouri spectaculoase, este dureroasă: unde mai ajunge creativitatea jurnalistului? Ce se întâmplă cu vocea, intuiția, experiența, cultura și curajul unui om care scrie, atunci când sistemul îi cere doar viteză, formule, cuvinte-cheie și conținut fără asperități? Da, astăzi scriem cu ChatGPT, lucrăm cu instrumente AI, comprimăm timp, căutăm soluții rapide. Dar presa nu poate deveni doar o fabrică de fraze corecte. Jurnalismul are nevoie de oameni care au trăit, au greșit, au văzut, au întrebat, au stat în locuri incomode și au înțeles nuanțe pe care niciun algoritm nu le poate simți cu adevărat.

O privire personală asupra unei industrii strălucitoare și reci

Poate tocmai de aceea filmul m-a atins într-un mod mai personal decât mă așteptam. Fac presă de 13 ani și, la un moment dat, am lucrat și eu la o revistă de fashion și beauty, într-un mediu care semăna, pe alocuri, cu lumea din The Devil Wears Prada. Am învățat multe acolo. Am întâlnit și oameni buni, profesioniști, oameni care știau meserie, care aveau gust, rigoare, disciplină și o cultură vizuală impresionantă. Nu pot nega asta.

Dar am întâlnit și superficialitate, răceală, judecată permanentă. În industria aceea, de multe ori, felul în care arătai conta înaintea felului în care scriai. O șuviță de păr nearanjată putea deveni subiect de priviri. Faptul că mergeam cu metroul putea fi tratat ca o ciudățenie, de parcă normalitatea ar fi fost o rușine. Exact ca Andy, care intră într-un univers în care haina devine verdict, am simțit uneori că mediul acela nu era al meu.

Puteam să scriu creativ, dar nu întotdeauna aveam voie. Clienții dictau adesea direcția, evenimentele veneau cu obligații, textele trebuiau să împace branduri, aparențe și interese. Libertatea editorială exista, dar era fragilă. Asta se întâmplă, într-o formă sau alta, peste tot în presă. Diferența este că în zona de fashion totul poate deveni mai tăios, mai personal, mai vizibil. Judecata nu se oprește la text. Trece prin haine, corp, mers, păr, geantă, invitații, statut. Și este toxic și periculos, dacă nu ai suficientă încredere în tine, ca să nu cazi în extrema „nu sunt bună de nimic”.

Mă bucur că am trecut prin acel mediu, pentru că am învățat lucruri importante. Dar mă bucur și mai mult că am plecat și m-am dezvoltat mai în largul meu în alte părți. Filmul surprinde foarte bine această contradicție: lumea modei poate fi fascinantă, dar și lipsită de scrupule; poate produce frumusețe, dar și multă cruzime; poate educa privirea, dar poate distruge încrederea în sine. The Devil Wears Prada 2 nu spune toate aceste lucruri explicit, dar le lasă să se simtă în felul în care personajele se privesc, se folosesc, se testează și se trădează.

De ce merită văzut la cinema The Devil Wears Prada 2

The Devil Wears Prada 2 merită văzut la cinema nu doar pentru revenirea unei povești iconice, ci și pentru felul în care reușește să transforme nostalgia într-o conversație actuală. Da, este un film despre modă. Da, este un film despre Miranda, Andy, Emily și Nigel. Da, este o plăcere să-i vezi din nou împreună pe Meryl Streep, Anne Hathaway, Emily Blunt și Stanley Tucci, toți într-o formă excelentă.

Dar, dincolo de spectacol, filmul vorbește despre ceva ce ne privește direct: viitorul presei, al creativității și al libertății de exprimare într-o epocă în care inteligența artificială poate produce conținut, dar nu poate înlocui conștiința jurnalistului. The Devil Wears Prada 2 nu este perfect. Are clișee, are momente previzibile, are uneori prea mult luciu. Însă are și o inimă reală, o întrebare importantă și câteva interpretări minunate.

Mergi să îl vezi nu doar pentru pantofi, replici și nostalgie, ci pentru întrebarea care rămâne după ce luminile se aprind în sală: cine va mai avea curajul să scrie cu voce proprie, într-o lume care vrea să transforme totul în conținut?