REVIEW Resident Evil: monștri înfricoșători, un protagonist neîndemânatic și ceva mai mult umor decât mă așteptam

Există un anumit tip de entuziasm pe care îl am înainte să intru în sala de cinema pentru un film horror. Îmi place să mă las prinsă de atmosferă, să simt cum crește tensiunea și să ajung în punctul în care îmi este teamă să mă uit la ecran, dar sunt prea curioasă ca să întorc privirea. Exact asta îmi doream și de la „Resident Evil”. Un univers pe care îl asociez cu monștri, experimente biologice scăpate de sub control și acel sentiment că pericolul poate apărea de oriunde părea să aibă toate ingredientele pentru o experiență cinematografică pe gustul meu.

La final, însă, am ieșit din sală cu o senzație destul de ciudată. Filmul arată bine, are o atmosferă apăsătoare și câteva secvențe de-a dreptul tulburătoare, dar, în loc să mă facă să închid ochii de frică, a reușit de multe ori să mă facă să râd. Și nu pentru că aș fi încercat să-mi ascund spaima în spatele umorului, ci pentru că filmul însuși părea hotărât să transforme aproape fiecare moment tensionat într-o glumă.

Nu am nimic împotriva umorului într-un horror. Dimpotrivă, folosit inteligent, poate face ca următoarea sperietură să fie și mai puternică. Problema apare atunci când glumele devin atât de frecvente, încât ajungi să nu te mai temi de ceea ce urmează. Iar „Resident Evil” m-a făcut să simt, în repetate rânduri, că urmăresc o aventură cu Scooby-Doo, doar că monștrii sunt mult mai dezgustători, iar consecințele întâlnirii cu ei sunt considerabil mai sângeroase.

De la jocurile video la cinema: ce aduce nou Resident Evil în 2026

Lansat în cinematografele din România pe 18 septembrie 2026 și distribuit de InterComFilm, noul „Resident Evil” este regizat de Zach Cregger, cineastul din spatele filmelor „Barbarian” și „Weapons”. Scenariul este semnat de Cregger împreună cu Shay Hatten, iar printre producători se numără Robert Kulzer, Roy Lee, Miri Yoon și Asad Qizilbash. Potrivit Sony Pictures , filmul spune o poveste originală, inspirată de universul celebrei francize horror create de Capcom, fără să adapteze direct intriga unui anumit joc.

Vezi și:

Ai 35 de ani de muncă și mai lucrezi încă trei. Câți bani în plus poți primi la pensie pentru anii 36, 37 și 38

Pentru cine nu este familiarizat cu această franciză, primul joc „Resident Evil” a apărut în 1996 și a devenit unul dintre titlurile reprezentative ale genului survival horror. Universul său este construit în jurul experimentelor biologice, al corporației Umbrella și al unor personaje care trebuie să supraviețuiască într-o lume în care oamenii se transformă în creaturi monstruoase. De-a lungul timpului, seria a evoluat, iar titluri precum „Resident Evil 4”  sau „Resident Evil Requiem” au continuat să dezvolte această combinație de acțiune, explorare și groază.

Franciza a ajuns pentru prima dată pe marile ecrane în 2002, cu filmul „Resident Evil”, regizat de Paul W. S. Anderson și având-o în rol principal pe Milla Jovovich. Actrița a interpretat-o pe Alice, un personaj creat special pentru filme, care se confruntă cu experimentele corporației Umbrella și cu consecințele devastatoare ale acestora. Povestea ei a continuat în alte cinci filme, culminând cu „Resident Evil: The Final Chapter” din 2016. În 2021, „Resident Evil: Welcome to Raccoon City”, regizat de Johannes Roberts, a încercat o nouă abordare, mai apropiată de personajele și evenimentele din jocuri.

Filmul din 2026 merge însă într-o altă direcție. Așa cum scriam și atunci când a apărut primul trailer pentru noul Resident Evil , Cregger nu încearcă să refacă povestea lui Leon S. Kennedy sau a lui Claire Redfield. În schimb, ne introduce în același univers prin ochii unui personaj complet nepregătit pentru ceea ce urmează.

Un curier ghinionist, o noapte de coșmar și un protagonist care nu prea știe ce face

În centrul poveștii se află Bryan, interpretat de Austin Abrams, actor cunoscut din „Euphoria”, „Dash & Lily” și „Weapons”. Bryan este un curier medical care trebuie să efectueze o livrare la un spital din Raccoon City. Misiunea aparent obișnuită se transformă într-o cursă pentru supraviețuire atunci când protagonistul ajunge în mijlocul unei epidemii care transformă oamenii în creaturi violente.

Bryan nu este un erou de acțiune. Nu este genul de personaj care intră într-o încăpere, analizează pericolul și rezolvă situația în câteva secunde. Dimpotrivă, pare că ia decizia greșită exact în momentul în care ar avea nevoie de puțină inspirație. Se împiedică, se panichează, reacționează stângaci și reușește, aproape miraculos, să iasă din situații în care un personaj mai experimentat probabil ar fi avut un plan foarte clar.

Mi-a plăcut ideea din spatele acestui protagonist. Bryan mi-a amintit de un gamer începător, acel noob care intră pentru prima dată într-un joc horror, nu știe comenzile, nu are habar ce obiecte ar trebui să folosească și apasă toate butoanele în speranța că unul dintre ele îl va salva. Este exact genul de jucător care fuge în direcția greșită, rămâne fără muniție când are mai mare nevoie de ea și descoperă prea târziu că tocmai a intrat într-o zonă plină de inamici.

De altfel, Cregger a explicat că și-a dorit să recreeze experiența unui joc video, cu spații noi, obstacole succesive și un protagonist care trebuie să se adapteze permanent pentru a merge mai departe.

Iar din punctul acesta de vedere, ideea funcționează. Bryan nu trebuie să fie următorul Leon Kennedy. Este doar un om obișnuit care încearcă să supraviețuiască unei situații complet absurde.

Austin Abrams reușește să transmită foarte bine această combinație de panică, confuzie și lipsă de experiență. Îi vezi frica pe chip, îi înțelegi reacțiile și ajungi să te întrebi dacă ai fi procedat cu adevărat mai inteligent în locul lui. Problema mea nu este cu personajul sau cu interpretarea actorului, ci cu felul în care filmul transformă aproape fiecare reacție a lui Bryan într-un moment comic.

Distribuția îi mai include pe Zach Cherry, cunoscut din serialul „Severance”, pe Kali Reis, pe care am văzut-o în „True Detective: Night Country”, pe Paul Walter Hauser, cunoscut din „Black Bird”, și pe Johnno Wilson. Personajele lor completează universul în care Bryan încearcă să supraviețuiască, dar filmul rămâne, în mare parte, spectacolul lui Austin Abrams.

Atmosfera și efectele speciale sunt excelente. Unele scene sunt cu adevărat tulburătoare

Din punct de vedere vizual, „Resident Evil” este exact genul de film pe care îmi place să îl văd la cinema. Decorurile, lumina, spațiile abandonate și creaturile construiesc o lume în care aproape nimic nu pare sigur. Există o senzație permanentă că ceva se ascunde în întuneric și că, indiferent de direcția în care se îndreaptă Bryan, îl așteaptă o surpriză neplăcută.

Mi-au plăcut în mod special efectele și designul creaturilor. Filmul nu se ferește de imagini grotesce, de sânge sau de transformări fizice tulburătoare. Unele secvențe sunt de-a dreptul disturbing, în sensul că îți provoacă un disconfort vizual autentic, chiar dacă nu reușesc neapărat să te sperie. Este acel tip de horror în care nu ai nevoie de un monstru care să sară brusc în fața camerei pentru a simți că ceva este profund în neregulă cu ceea ce vezi.

Cregger știe să creeze tensiune din lucruri aparent banale. Un hol întunecat, o încăpere necunoscută sau o siluetă care apare pentru o clipă pot deveni suficiente pentru a te face să anticipezi ceva îngrozitor. M-a interesat și felul în care filmul reproduce senzația de explorare din jocurile video. Bryan trece dintr-un spațiu în altul, iar fiecare loc nou pare să vină cu propriile reguli și amenințări.

Imaginea este semnată de Dariusz Wolski, iar montajul îi aparține lui Joe Murphy. Cei doi contribuie la ritmul alert al filmului și la alternanța dintre momentele de explorare, întâlnirile cu creaturile și secvențele de acțiune.

Tocmai de aceea, mi se pare frustrant că un film care arată atât de bine și care are toate ingredientele pentru a fi cu adevărat înfricoșător ajunge să își saboteze singur atmosfera. Au fost momente în care simțeam că sunt pe punctul de a trăi o scenă horror excelentă, doar pentru ca totul să se transforme brusc într-o situație amuzantă.

Și, odată ce se întâmplă asta de câteva ori, începi să privești diferit tot ce urmează.

Când merg la un horror, vreau să mă sperii, nu să râd la fiecare zece minute

Aici ajung la partea care m-a dezamăgit cel mai mult. Pot aprecia un film care combină horrorul cu umorul, dar, atunci când aleg să merg la cinema pentru un „Resident Evil”, îmi doresc în primul rând să îmi fie frică. Vreau să tresar, să mă uit printre degete la ecran și să am acel sentiment că nu știu ce se va întâmpla în secunda următoare.

În schimb, am avut senzația că filmul mă invită să râd aproximativ la fiecare zece minute. Bryan ajunge într-o situație periculoasă, tensiunea crește, apare o creatură sau se întâmplă ceva îngrozitor, iar imediat intervine o reacție comică, o replică sau o întâmplare care schimbă complet atmosfera.

Este ca și cum cineva ar construi cu mare atenție o scenă menită să te înspăimânte, după care ar apăsa pe un buton și ar transforma-o într-o glumă. Prima dată funcționează. A doua oară poate fi în continuare amuzant. Dar, când mecanismul se repetă, începi să te aștepți la el.

Iar în momentul în care anticipezi gluma, nu mai anticipezi pericolul.

Înțeleg ce a încercat Cregger să facă prin intermediul lui Bryan. Un gamer începător, care se trezește într-un joc „Resident Evil” pentru prima dată, nu se va comporta precum un soldat antrenat. Va face prostii, va intra în panică, va reacționa exagerat și, cel mai probabil, va muri de câteva ori înainte să înțeleagă ce are de făcut.

Dar există o diferență între a construi un personaj neîndemânatic, ale cărui greșeli sporesc pericolul, și a transforma acele greșeli în glume care elimină complet senzația de amenințare. Pentru mine, „Resident Evil” trece de prea multe ori în cea de-a doua categorie.

La un moment dat, aveam senzația că urmăresc o versiune pentru adulți a lui Scooby-Doo. Monștrii sunt mult mai înfricoșători, sângele este cât se poate de prezent, iar personajele pot avea parte de finaluri îngrozitoare. Cu toate acestea, modul în care sunt construite anumite secvențe îmi amintea mai degrabă de Shaggy, care fuge disperat de un monstru, se împiedică de propriile picioare și scapă printr-un accident absurd.

Și, oricât de mult îmi place Scooby-Doo, nu pentru asta venisem la cinema.

Nu spun că filmul ar fi trebuit să renunțe complet la umor. Poate că nici nu ar fi funcționat la fel de bine cu un protagonist precum Bryan dacă toate situațiile ar fi fost tratate cu o seriozitate absolută. Mi-aș fi dorit doar ca unele momente să fie lăsate să respire, ca tensiunea să nu fie întreruptă imediat și ca frica să aibă timp să se instaleze cu adevărat.

Cregger a demonstrat deja, prin „Weapons/Arme” , că poate combina umorul negru cu scene tulburătoare, fără să piardă complet senzația de amenințare. Tocmai de aceea aveam așteptări mari de la noul său film. Aici, însă, am simțit că balanța înclină prea mult spre comedie.

Resident Evil este un film distractiv, dar nu horrorul de care aveam nevoie

Nu am ieșit din sala de cinema considerând că am văzut un film prost. Dimpotrivă, m-am distrat, am apreciat efectele speciale, mi-au plăcut atmosfera și creaturile și cred că Austin Abrams este foarte potrivit pentru rolul lui Bryan. Există suficientă acțiune, iar ritmul celor 90 de minute nu lasă prea mult loc pentru plictiseală.

Dar cred că tocmai faptul că m-am distrat atât de mult este problema. Nu îmi doream neapărat să mă distrez la „Resident Evil”. Îmi doream să fiu speriată. Să ies din cinematograf cu câteva imagini care să mă urmărească până acasă și cu senzația că poate nu ar fi trebuit să aleg un film horror pentru o seară în care urma să mă culc singură.

Am avut experiența aceasta cu alte producții, inclusiv cu „Insidious: Out of the Further” , care mi-a oferit exact tipul de frică pe care îl caut atunci când merg la un horror. „Resident Evil” m-a impresionat vizual, dar nu a reușit să-mi provoace aceeași reacție.

Înțeleg, în același timp, că nu toată lumea își dorește același lucru de la un astfel de film. Pentru cineva care apreciază comediile horror, acțiunea intensă și personajele care încearcă să supraviețuiască printr-o combinație de noroc și prostie, noul „Resident Evil” poate fi o experiență foarte distractivă. Fanii jocurilor ar putea aprecia și felul în care filmul recreează senzația de a trece dintr-un nivel în altul, cu resurse limitate și pericole tot mai mari.

Pentru mine, însă, diferența dintre un horror distractiv și unul memorabil stă în ceea ce simt după ce se termină filmul. Vreau ca frica să rămână puțin cu mine, să mă facă să privesc altfel un coridor întunecat sau să am nevoie de câteva secunde înainte să sting lumina.

„Resident Evil” nu a reușit asta. Mi-a oferit monștri, sânge, efecte spectaculoase și o aventură haotică, dar nu m-a făcut să închid ochii de spaimă nici măcar atunci când mi-aș fi dorit.

Am intrat la cinema pregătită pentru un coșmar în Raccoon City și am ieșit cu impresia că tocmai terminasem de urmărit un gamer noob care încearcă să supraviețuiască într-un joc horror, în timp ce cineva din spatele lui râde de fiecare greșeală pe care o face.

M-am amuzat și eu. Doar că, de data aceasta, aș fi preferat să-mi fie frică.

Hackerii care amenințau că publică GTA 6 au legat totul de o criptomonedă. Planul s-a prăbușit, iar moneda a pierdut 85% din valoare