REVIEW „Carrie” pe Prime Video mi-a demonstrat că o poveste de 50 de ani încă poate să doară. Mike Flanagan schimbă mult din Stephen King, dar tocmai asta mi-a plăcut

REVIEW „Carrie” pe Prime Video mi-a demonstrat că o poveste de 50 de ani încă poate să doară. Mike Flanagan schimbă mult din Stephen King, dar tocmai asta mi-a plăcut
RECENZIE
foto - Amazon Prime
Ozana Mazilu
Google Urmărește pe Google

Am intrat în noul „Carrie” de pe Prime Video cu două avantaje și un dezavantaj. Avantajele sunt simple: sunt mare fan Stephen King și îmi place foarte mult felul în care Mike Flanagan îi înțelege poveștile. Dezavantajul este exact același: când cunoști atât de bine universul unui autor, devii mult mai atent la fiecare libertate pe care și-o ia o adaptare. După cele opt episoade, însă, pot spune că serialul mi-a plăcut mult. Nu pentru că reproduce mecanic romanul din 1974, ci pentru că înțelege de ce „Carrie” a funcționat atunci și încearcă să găsească echivalentul acelei cruzimi în 2026. Flanagan însuși spunea că a citit romanul de peste 50 de ori în timp ce lucra la serial, iar asta se simte: schimbările sunt mari, dar rareori par făcute din necunoașterea materialului-sursă.

Noua adaptare, disponibilă pe Prime Video din 7 octombrie, are opt episoade și este prima versiune a poveștii construită realmente ca serial. „Carrie” pe Prime Video și schimbările aduse poveștii Mike Flanagan este showrunner, scenarist și producător executiv și regizează patru episoade, în timp ce celelalte sunt semnate de Kate Siegel, Axelle Carolyn, Kyra Sedgwick și Hiromi Kamata. Stephen King este, la rândul său, producător executiv, iar printre ceilalți producători creditați se numără Chad Fitz, Elizabeth Padden, Elan Gale, Jamie Flanagan, Rebecca Klingel, Dani Parker, Justin Wagman și Alexandra Magistro.

Și, înainte să intru mai adânc în recenzie, avertismentul este inevitabil: de aici încolo sunt spoilere importante, inclusiv despre final.

Summer H. Howell este o Carrie pe care ajungi să o înțelegi înainte să te temi de ea

Summer H. Howell mi s-a părut foarte bună în rolul lui Carrie White. Avea o sarcină aproape imposibilă, pentru că numele Carrie vine cu imaginea lui Sissy Spacek lipită de el de jumătate de secol. Howell nu încearcă însă să o copieze și nici nu joacă permanent adolescenta stranie, amenințătoare, despre care știm că va exploda la un moment dat. Carrie a ei este timidă, extrem de vulnerabilă, curioasă și, uneori, aproape dureros de normală.

Mi-a plăcut în mod special că serialul îi oferă timp. În roman, izolarea lui Carrie, lipsa educației sexuale, fanatismul mamei și cruzimea colegelor formează rapid mecanismul tragediei. Serialul poate sta mai mult lângă ea. O vedem încercând să înțeleagă regulile unui liceu în care ajunge după ce fusese educată acasă, descoperind prietenia, atracția, popularitatea și umilința publică. Prime Video introduce aici și realitatea anului 2026: telefoane, Instagram, filmări, conturi anonime, bullying care nu se mai termină atunci când pleci de la școală.

Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai inspirate actualizări. În 1974, King scria despre o fată pe care o comunitate mică o putea transforma într-o paria. În 2026, Flanagan arată cum aceeași comunitate poate face asta în câteva secunde și în fața unui public potențial infinit. Umilința nu mai este doar ceva ce se întâmplă într-un vestiar. Poate fi filmată, distribuită, comentată și reluată.

În același timp, serialul păstrează reperele fără de care „Carrie” n-ar mai fi „Carrie”. Prima menstruație și panica din vestiar există. Chris Hargensen rămâne motorul unei mari părți din cruzimea exercitată împotriva lui Carrie. Sue Snell încearcă să repare răul făcut. Tommy Ross ajunge să o însoțească pe Carrie la bal. Iar găleata cu sânge de porc este tot acolo, deasupra scenei, așteptând inevitabilul.

Distribuția este una dintre marile reușite ale serialului

Dincolo de Summer H. Howell, mie mi s-a părut că aproape toată distribuția funcționează excelent. Siena Agudong o joacă pe Sue Snell fără să o transforme într-un simplu personaj „bun”, Alison Thornton îi oferă lui Chris Hargensen suficientă agresivitate cât să o detestăm, dar și suficiente fisuri încât să nu devină caricatură, iar Joel Oulette îl face pe Tommy Ross credibil într-un rol care putea foarte ușor să rămână doar „băiatul bun care o invită pe Carrie la bal”.

Arthur Conti este Billy Nolan, Josie Totah este Tina, Amber Midthunder (poți citi aici un interviu exclusiv pentru Playtech cu ea) o interpretează pe Miss Desjardin, iar Matthew Lillard apare în rolul directorului Grayle. Mai avem însă și personaje care nu existau astfel în carte, cea mai importantă fiind Emaline, jucată de Thalia Dudek. Distribuția îi mai aduce în universul lui Flanagan pe Kate Siegel, Rahul Kohli, Michael Trucco, Crystal Balint, Tim Bagley și Heather Graham.

Mi-a plăcut că nici actorii tineri nu par adunați doar pentru a recrea niște tipologii de film liceal. Chiar și atunci când serialul intră clar într-o zonă de teen drama, personajele au suficientă personalitate încât să nu simți că doar aștepți episodul cu balul.

Iar asta contează enorm. Știm unde se îndreaptă povestea. Știm ce este deasupra scenei. Știm că o coroană pusă pe capul lui Carrie nu va duce la un final fericit. Singura metodă prin care Flanagan mai poate genera tensiune este să ne facă să ne dorim, absurd, ca de data aceasta lucrurile să se termine altfel. Pentru mine, reușește.

Margaret White este probabil cea mai mare schimbare față de roman

Samantha Sloyan este extraordinară în rolul lui Margaret White. Și spun asta deși aceasta este și una dintre modificările față de King care se simt cel mai puternic.

În roman, Margaret este terifiantă tocmai prin certitudinea ei. Religia, sexul, corpul fiicei sale și presupusul păcat se amestecă într-o formă de fanatism care o transformă într-una dintre cele mai memorabile mame din literatura horror. Nu ai prea multe momente în care să te întrebi dacă, undeva în spatele abuzului, Margaret ar putea deveni o mamă funcțională.

Flanagan și Sloyan aleg alt drum. Așa cum am scris deja despre noua Margaret White, serialul o construiește ca pe o femeie care își iubește fiica, dar o iubește într-un mod profund toxic, dominat de frică, control și propria credință. Devine chiar implicată în conflictul online din jurul lui Carrie și ajunge să folosească rețelele sociale în tentativa de a o apăra.

În mod surprinzător, mie schimbarea mi-a plăcut. Nu pentru că versiunea aceasta ar fi „mai bună” decât Margaret a lui King – nu este aceeași Margaret –, ci pentru că Samantha Sloyan găsește ceva foarte inconfortabil în ea. Uneori aproape că o compătimești și, imediat după, îți amintește de ce Carrie trebuie să scape de sub controlul ei. E interesant de observat că povestea are întotdeauna două unghiuri diferite.

Flanagan face aici ceva ce face foarte des în horrorul său: refuză răufăcătorul simplu. Asta poate diminua puțin brutalitatea poveștii originale, dar oferă serialului o relație mamă-fiică mult mai complicată.

Ce păstrează cu adevărat din romanul lui Stephen King

Dincolo de evenimentele celebre, există ceva ce mi-a făcut o plăcere enormă ca fană Stephen King: serialul încearcă să recupereze inclusiv structura documentară a cărții.

„Carrie” nu este scris ca un roman tradițional de la primul până la ultimul capitol. King fragmentează povestea prin mărturii, articole, documente, studii și relatări despre ceea ce s-a întâmplat în Chamberlain. Flanagan transpune parțial ideea prin interviuri, apeluri de urgență, mărturii și o perspectivă retrospectivă asupra catastrofei. Este unul dintre elementele care apropie serialul de carte într-un mod în care unele dintre filmele anterioare nu au putut să o facă.

Și mai există un detaliu foarte important. Romanul sugerează că puterea lui Carrie nu este neapărat unică. Este o idee mică în economia cărții, dar Flanagan o ia și o transformă într-una dintre fundațiile noii sale versiuni. Apar alte femei cu abilități psihice, apare Adelaide, interpretată de Kate Siegel, iar Emaline devine legătura dintre Carrie și această lume mult mai mare. Flanagan a explicat că tocmai această idee exista deja în carte și că Stephen King a fost entuziasmat de posibilitatea de a o extinde.

Ca fană King, aici m-a prins foarte ușor. Scriitorul și-a legat zeci de ani poveștile prin concepte precum „shine-ul”, telepatia și diferite forme de sensibilitate psihică. Serialul folosește chiar termenul „shine”, o trimitere imposibil de ignorat la „The Shining”. Flanagan spune că a făcut-o deliberat tocmai pentru acei cititori care adoră să caute firele dintre cărțile lui King.

Iar dacă îți plac astfel de adaptări, „The Outsider”, un alt serial realizat după Stephen King, merge într-o direcție foarte diferită, dar confirmă cât de bine funcționează uneori proza autorului atunci când primește suficient spațiu episodic.

Balul funcționează tocmai pentru că serialul nu se grăbește spre el

Cred că cea mai dificilă scenă a întregului serial era inevitabil cea de la bal. Cum mai surprinzi publicul cu unul dintre cele mai cunoscute momente din istoria horrorului?

Răspunsul lui Flanagan este să nu încerce să ne facă să uităm ce urmează. Dimpotrivă. Folosește faptul că știm. Vedem apropiindu-se momentul, înțelegem mecanismul și tocmai anticiparea devine o formă de suspans.

Mi-a plăcut mult. Când Carrie ajunge în sfârșit acolo și are pentru câteva momente ceea ce și-a dorit – să fie văzută fără să fie ridiculizată –, tragedia are greutate. Nu este doar o scenă spectaculoasă cu telekinezie. Este sfârșitul unei foarte scurte perioade în care Carrie crede că poate exista printre ceilalți.

Serialul schimbă însă masiv responsabilitatea pentru ceea ce urmează. Emaline intervine psihic și, cu acceptul lui Carrie, îi preia într-o anumită măsură controlul în timpul masacrului. Flanagan a explicat că nu vede situația ca pe una în care Carrie este complet absentă: ea rămâne conștientă de ceea ce se întâmplă. Mai mult, există morți pentru care Carrie este în mod deliberat responsabilă, inclusiv confruntarea finală cu Chris și Billy.

Aici înțeleg și criticile. Romanul lui King este mai crud tocmai pentru că nu o absolvă pe Carrie. Este o victimă îngrozitor de abuzată, dar devine și autorul unei catastrofe. Serialul distribuie mai mult vina, dar nu cred că asta slăbește ambiguitatea morală a originalului.

Eu am acceptat schimbarea pentru că serialul urmărește altă miză. Dar dintre toate libertățile luate de Flanagan, aceasta este probabil cea asupra căreia fanii cărții vor avea cele mai multe discuții.

Finalul schimbă complet povestea și pregătește ceva ce cartea nu mai are

Aici se află cea mai mare diferență dintre roman și serial: Carrie trăiește.

În cartea lui Stephen King, povestea ei se încheie. Carrie moare după dezastrul din Chamberlain și după confruntarea cu Margaret. Nu există un capitol ascuns, o continuare propriu-zisă a aventurilor ei sau material suficient rămas din roman pentru un sezon 2.

Serialul decide exact opusul. Carrie scapă împreună cu Emaline, iar Adelaide și grupul de femei cu abilități psihice rămân în joc. Flanagan spune că supraviețuirea ei a fost stabilită foarte devreme și că își dorea ca această versiune a personajului să aibă șansa de a continua după tragedie.

Așadar, dacă Prime Video va accepta sezonul 2, nu mai vorbim despre „restul cărții”. Cartea a fost, în esență, parcursă. Continuarea ar fi o poveste originală construită pornind din câteva idei pe care King le-a lăsat în roman și din personajele inventate pentru serial.

Și aici lucrurile devin foarte interesante: nu este doar o presupunere a fanilor. Flanagan a conceput o posibilă structură pe trei sezoane, cu binecuvântarea lui Stephen King, iar autorul a avut inclusiv idei directe pentru Emaline și pentru lumea celorlalte femei cu puteri. Prime Video nu a anunțat până acum un sezon 2, dar Flanagan a spus clar că există suficient material pentru a merge mai departe.

King ar fi fost în special interesat de această extindere a universului și de felul în care asemenea persoane ar putea influența viața lui Carrie după evenimentele din Chamberlain.

Vreau sezonul 2, chiar dacă nu mai poate fi „Carrie” din carte

După final, eu chiar vreau un sezon 2. Și spun asta cu rezerva firească a unui fan Stephen King: este foarte ușor să iei o idee bună dintr-un roman și să o întinzi până nu mai rămâne nimic din ea.

În cazul acesta, însă, Flanagan și-a construit inteligent ieșirea din carte. Nu lasă pur și simplu personajul viu pentru că poate cândva Amazon va dori mai multe episoade. Introduce Emaline, Adelaide, grupurile rivale de persoane cu puteri și ideea că ceea ce se întâmplă cu Carrie face parte dintr-o realitate supranaturală mai mare.

Există și suficiente întrebări autentice. Ce face Carrie după ce a omorât oameni? Cum trăiește cu asta? Cine este cu adevărat Emaline și cât poate avea încredere în ea? Ce vrea Adelaide? Câte persoane ca ele există? Și, poate cel mai interesant pentru mine, cât de mult va permite Flanagan ca această lume să se apropie de marele univers interconectat al lui Stephen King?

Reacțiile criticilor au fost diferite tocmai în această privință. Unii au apreciat modernizarea și felul în care Flanagan reușește să păstreze spiritul poveștii în era social media, în timp ce alții au considerat că noile elemente supranaturale și distribuirea vinei pentru masacrul de la bal îndulcesc tragismul originalului. Pentru mine, riscul a meritat.

Mai ales că există un precedent interesant chiar în universul adaptărilor King: „The Institute” merge deja cu sezonul 2 dincolo de materialul romanului. Asta nu garantează că orice continuare inventată va funcționa, dar demonstrează că o adaptare poate încerca să trăiască după ultima pagină.

Verdict: una dintre adaptările King pe care le-aș recomanda fără prea multe rezerve

„Carrie” nu este o transpunere fidelă în sensul clasic al cuvântului. Dacă vrei ca fiecare personaj să aibă aceeași soartă, ca Margaret să fie exact femeia din carte și ca noaptea balului să se desfășoare identic, serialul te va contrazice în mod repetat.

Dar mie mi-a plăcut tocmai pentru că nu confundă fidelitatea cu reproducerea. Păstrează bullyingul, singurătatea, rușinea, pubertatea, fanatismul religios, telekinezia și tragedia care definesc „Carrie”, apoi mută toate aceste lucruri într-o lume în care adolescenții își pot distruge reciproc viețile printr-un ecran.

Summer H. Howell își asumă foarte bine un personaj iconic, Samantha Sloyan își construiește propria Margaret White, iar Siena Agudong, Alison Thornton, Joel Oulette, Thalia Dudek, Arthur Conti, Amber Midthunder și restul distribuției fac ca opt episoade să nu pară o diluare inutilă a unei povești care a încăput cândva într-un film de mai puțin de două ore.

Ca mare fană Stephen King, am început serialul pregătită să contabilizez lucrurile pe care le schimbă. Am ajuns la final mult mai interesată de lucrurile noi pe care ar putea să le facă.

Iar dacă Prime Video îi dă undă verde lui Mike Flanagan pentru sezonul 2, îl voi vedea fără ezitare. Romanul „Carrie” nu mai are, propriu-zis, o poveste de continuat. Carrie a lui Flanagan, în schimb, are.