Neanderthalienii poate că vorbeau mai bine decât credeam: studiul care mută originile limbajului mult înainte de Homo sapiens

Ani la rând, întrebarea „neanderthalienii puteau vorbi cu adevărat?” a stat la granița dintre știință și speculație. Pentru mulți, limbajul complex a rămas una dintre trăsăturile care ne-ar separa clar de rudele noastre dispărute. Un nou studiu mută însă dezbaterea într-o zonă mult mai incomodă pentru această idee: infrastructura genetică asociată limbajului pare să fi apărut înainte ca Homo sapiens să se desprindă de linia neanderthalienilor și denisovanilor. Cu alte cuvinte, baza biologică pentru limbaj ar putea fi mult mai veche decât specia noastră.

Cercetarea, publicată recent în Science Advances, a fost coordonată de Jacob Michaelson de la University of Iowa și s-a bazat inițial pe analiza a 350 de copii din Iowa, ale căror abilități de limbaj au fost comparate cu datele genetice. Echipa a identificat un rol major pentru așa-numitele HAQERs, regiuni foarte mici din genom care au evoluat rapid după despărțirea de cimpanzei, dar înainte de separarea dintre oamenii moderni și neanderthalieni. Deși reprezintă sub 0,1% din genom, aceste regiuni par să aibă un impact disproporționat asupra variațiilor de limbaj dintre indivizi.

Ce spune, de fapt, studiul despre limbajul neanderthalienilor

Partea care atrage imediat atenția este că aceste semnale genetice nu apar doar la noi. Potrivit autorilor, neanderthalienii aveau cel puțin tot atâtea variante genetice asociate limbajului precum oamenii moderni, poate chiar puțin mai multe. Asta nu dovedește că vorbeau exact ca noi și nici că aveau același tip de limbaj articulat, cu aceeași complexitate simbolică și socială. Dar slăbește serios ideea veche că ar fi fost fundamental lipsiți de „hardware-ul” biologic necesar pentru a susține forme avansate de comunicare.

Cercetătorii insistă tocmai pe această diferență dintre posibilitate biologică și concluzie exagerată. HAQERs nu sunt „genele limbajului”, ci mai degrabă regiuni de reglare, un fel de butoane fine care controlează când și cât sunt activate anumite gene. Michaelson compară aceste regiuni cu niște „volume knobs”, iar gene precum FOXP2 cu „mâinile” care le rotesc. Imaginea este utilă pentru că arată că limbajul nu depinde de o singură mutație miraculoasă, ci de efectul combinat al mai multor regiuni care influențează dezvoltarea creierului și procesarea limbajului.

Vezi și:

Ce autostrăzi ar putea fi inaugurate până la finalul anului 2026. Peste 250 de kilometri de drum de mare viteză sunt așteptați

Din acest motiv, întrebarea clasică despre neanderthalieni începe să sune tot mai prost formulată. Dacă aceleași semnale genomice care, la copii de azi, se corelează cu performanțele de limbaj apar și în genomurile neanderthaliene, atunci e din ce în ce mai greu să susții că aceștia erau limitați la o comunicare rudimentară. Mai ales că, în paralel, arheologia din ultimii ani descrie grupuri umane din Levantul paleolitic cu comportamente sociale complexe, înmormântări intenționate, folosirea ocrului și obiecte depuse în morminte, adică exact genul de contexte în care comunicarea avansată devine tot mai plauzibilă.

De ce avantajul limbajului ar fi venit cu un cost biologic

Poate cea mai interesantă parte a studiului este că aceste variante genetice asociate limbajului nu au continuat să se acumuleze la nesfârșit. În mod normal, te-ai aștepta ca o trăsătură avantajoasă să fie favorizată tot mai mult de selecția naturală. Autorii cred însă că aici a intervenit o limită foarte concretă: nașterea. HAQERs par să favorizeze dezvoltarea prenatală a creierului, ceea ce poate duce și la cranii mai mari ale nou-născuților. Înainte de medicina modernă, asta însemna un risc mult mai mare de complicații severe la naștere, atât pentru mamă, cât și pentru copil.

Aici intervine ceea ce biologii numesc selecție balansată: ai un avantaj cognitiv important, dar nu îl poți împinge prea departe fără să plătești un cost major în supraviețuire. Cu alte cuvinte, evoluția ar fi „oprit” relativ devreme această linie de optimizare. Autorii susțin că specia umană, și probabil alte linii apropiate, a atins repede un prag în care creierul devenea suficient de bine pregătit pentru achiziția limbajului, dar orice pas suplimentar pe aceeași cale risca să crească mortalitatea maternă și infantilă.

Asta nu înseamnă că misterul limbajului este rezolvat. Un cercetător independent citat în presa de specialitate avertizează că nu putem ști cu certitudine dacă aceste secvențe au apărut tocmai pentru că ofereau limbaj strămoșilor noștri; ele ar putea fi legate și de dezvoltarea mai amplă a creierului. Este o nuanță importantă, pentru că studiul nu demonstrează definitiv că neanderthalienii vorbeau ca noi, ci că aveau o parte esențială din infrastructura biologică necesară.

Totuși, chiar și cu această prudență, concluzia generală este greu de ignorat. Dacă pui laolaltă genetica, indiciile arheologice și faptul că neanderthalienii nu erau deloc lipsiți de complexitate socială, devine tot mai greu să îi imaginezi drept niște rude tăcute, incapabile de comunicare sofisticată. Poate că adevărata întrebare nu mai este dacă vorbeau, ci ce fel de limbaj aveau și cât de diferit era el de al nostru.