INTERVIU EXCLUSIV | Simon Reeve, față în față cu sălbăticia: poveștile din spatele celor mai riscante călătorii ale sale din seria documentară „Wilderness”
Simon Reeve este unul dintre acei oameni care au transformat călătoriile într-o formă de a spune povești despre lume, despre oamenii care o locuiesc și despre locurile în care natura încă dictează ritmul vieții. De-a lungul documentarelor sale, jurnalistul și prezentatorul britanic a ajuns în unele dintre cele mai izolate și dificile regiuni ale planetei, întâlnind comunități, explorând teritorii sălbatice și intrând în situații în care aventura vine la pachet cu riscuri reale.
În cel mai recent proiect al său, Simon Reeve pornește în patru călătorii care îl duc departe de traseele turistice obișnuite, de la Mongolia și comunitățile nomade până în Papua Noua Guinee, în căutarea unor oameni, animale și povești pe care puțini ajung să le descopere.
În interviul acordat pentru Playtech, Simon Reeve a vorbit despre ce l-a impresionat cel mai mult în aceste călătorii, despre viitorul stilului de viață nomad din Mongolia și despre cangurul arboricol Tenkile, unul dintre animalele rare pe care le-a căutat în Papua Noua Guinee.
Mai mult, el a povestit și despre cele mai periculoase momente din cariera sa, dar și despre întâlnirile cu comunitățile indigene care au rămas cu el mult timp după ce a plecat, după cum vei putea citi în rândurile ce urmează.
:format(webp)/https://playtech.ro/wp-content/uploads/2026/09/Tenkile.jpg)
Cangurul Tenkile, un animal rar
INTERVIU cu Simon Reeve, omul din spatele seriei documentare „Wilderness”: „Este foarte greu să îți păstrezi propria identitate și propria cultură atunci când videoclipurile Arianei Grande sunt chiar aici, pe telefonul tău”
Iulia Kelt: De ce ar trebui oamenii să urmărească această serie? Ce aduce nou față de altele din aceeași categorie?
Simon Reeve: Bună întrebare, da. Ei bine, îți mulțumesc pentru întrebare și pentru interes. Am muncit mult la aceste călătorii, așa că este minunat când oamenii sunt interesați. Mulțumesc. Sper ca aceste călătorii să îi ducă pe oameni în locuri ale planetei pe care nu le-au mai văzut sau în care nu au mai fost niciodată.
Și sper ca seria și aceste călătorii să le reamintească oamenilor că, în ciuda tuturor lucrurilor pe care noi, ca oameni, le-am făcut pentru a încerca să ne distrugem planeta frumoasă, există încă o planetă superbă, extraordinară, care merită să fie cunoscută, descoperită, înțeleasă, protejată și pentru care merită să luptăm.
Știi, lumea poate părea un loc în care oamenii au deteriorat sau distrus atât de multe lucruri, dar există în continuare o biodiversitate incredibilă. Sunt creaturi și forme de viață sălbatică despre care cei mai mulți dintre noi nu am auzit niciodată, în regiuni ale planetei despre care nu știm prea multe. Și cred că este pur și simplu interesant și liniștitor să știm că ele există.
Iulia Kelt: Ce te îngrijorează cel mai mult în legătură cu viitorul modului de viață nomad din Mongolia?
Simon Reeve: Ce mă îngrijorează pentru ei este schimbarea climei, în special, pentru că ei o experimentează și o simt direct. Dar și felul în care lumea modernă interferează cu cultura și modul lor de viață și, mai mult decât atât, le contaminează cultura și stilul de viață.
Este foarte greu să îți păstrezi propria identitate și propria cultură atunci când videoclipurile Arianei Grande sunt chiar aici, pe telefonul tău, și copiii tăi se uită la ele, când s-au cheltuit 10 milioane de lire, dolari sau euro pentru a crea un videoclip muzical perfect, cu dansatori care se mișcă provocator.
Cum îți păstrezi propria cultură a dansului, propriile tradiții, propriul sentiment al identității în fața acestui lucru? Este foarte greu să ții toate acestea la distanță și să continui să te simți unic și special. Și cred că trebuie să facă asta rămânând puternici, recunoscând ceea ce este extraordinar la modul lor de viață și la existența lor și simțindu-se mândri de cine sunt.
Dar, știi, nomazii din Mongolia au o cultură și o identitate foarte puternice, așa că este posibil să se poată proteja de asaltul culturii globale, fie că vorbim despre Ariana Grande sau despre filmele americane.
Iulia Kelt: Într-unul dintre episoade vorbești despre cangurul Tenkili, sper că am pronunțat corect…
Simon Reeve: Perfect.
Iulia Kelt: Spune-mi mai multe despre acest animal. De ce a fost atât de important să îl căuți în Papua Noua Guinee?
Simon Reeve: Ei bine, este foarte rar. Dar am primit informații de la oameni care lucrează în acea parte a junglei, potrivit cărora, în ultimii cinci ani, numărul lor a crescut. A ajuns la un nivel la care am crezut că am putea avea șansa să îl vedem în sălbăticie. Ca să fiu sincer, a fost un pariu. Ne-am asumat un risc, iar eu sunt o persoană destul de pesimistă, așa că, în ședințele echipei de dinaintea plecării, când oamenii spuneau că s-ar putea să vedem această creatură, eu le spuneam: „Haideți! Este atât de puțin probabil, este foarte dificil. Nu cred că va fi posibil”, iar echipa mea, care este foarte optimistă și pozitivă, spunea: „Da, credem că putem face asta”. Așa că m-au convins că aveam o șansă rezonabilă.
Ca să fiu complet sincer cu tine, uneori folosim, nu știu de ce îmi cobor vocea, de parcă ar fi un secret, un fel de sistem de evaluare de la 1 la 10 pentru a lua decizii. Dacă cineva din echipa mea crede cu adevărat în ceva, în loc să spună doar „sunt pasionat de asta”, poate spune: „Cred cu adevărat în asta, nivelul 8, sunt convins că așa este”. Iar dacă eu consider că este un nivel 4, adică puțin probabil, nivelul lor 8 îl bate pe al meu 4. Pozitivitatea lor învinge negativitatea mea. Iar atunci când încerci să iei decizii rapide, sincer, este o metodă foarte utilă de a lucra în echipă. Și, dacă sunt complet sincer, funcționează și în căsnicii sau cel puțin funcționează în cazul meu, în relația mea. Dacă soția mea chiar vrea să facă ceva, iar eu nu vreau, atunci să dăm o cifră situației ajută, pentru că nu poți continua să spui „nivelul 9, nivelul 9”, pentru că pari complet nebun! Așa că funcționează în relații, funcționează și atunci când filmezi un program de televiziune.
Așa am decis să mergem să vedem cangurul arboricol. Am vrut să îl vedem pentru că este rar, este special, este un simbol al Munților Torricelli. Sper ca oamenii, atunci când vor afla despre această creatură, să își dea seama că acești munți, această zonă din Papua Noua Guinee, sunt speciali, spectaculoși și merită atenția, aprecierea și protecția lor. Nu este un parc național. Avem nevoie ca aceste zone să fie protejate.
Cele mai periculoase situații prin carea trecut Simon Reeve
Iulia Kelt: Meseria ta trebuie să fie destul de periculoasă uneori. Povestește-mi despre cea mai înfricoșătoare întâlnire pe care ai avut-o.
Simon Reeve: Sincer, viața este periculoasă. Să te ridici dimineața din pat este riscant. Trăiesc într-o țară, Marea Britanie, în care aproximativ 70.000 de oameni ajung în fiecare an la spital pentru că au un accident dimineața în timp ce își pun pantalonii. Viața este periculoasă! Știi, existența umană este riscantă. Nu trebuie să ne fie frică, nu trebuie să fim controlați de grijile și temerile noastre. Am fost în locuri pe care unii oameni le consideră puțin riscante, puțin periculoase, dar, sincer, cred că cea mai mare parte a planetei este foarte sigură și primitoare. Este prietenoasă, este ospitalieră. Nu trebuie să avem aceste temeri legate de lume. Dar, desigur, o parte din meseria mea presupune uneori să merg în locurile dificile, riscante, în locurile pe care le considerăm periculoase. Da, am fost în zone de război, am fost în locuri și printre oameni care poate reprezentau o amenințare, dar, de obicei, cel mai mare risc pentru mine este ca cineva să facă o greșeală stupidă în timp ce conducem.
Sau să nu se poarte centura de siguranță în timp ce conducem. Sunt lucruri de bază de genul acesta. Dar în acest serial s-au întâmplat două lucruri ridicole și puțin riscante. Unul dintre ele a fost în Papua Noua Guinee. M-am așezat pe un scaun. Era un scaun făcut din bambus pe care îl tăiaserăm și încercasem să îl transform într-un scaun pe care să stau în tabăra noastră. Și s-a prăbușit sub mine, iar una dintre bucățile ascuțite de bambus mi-a străpuns hainele în lateral, ca o suliță. Ar fi fost un accident foarte… jenant. A fost destul de aproape de un dezastru. Celălalt incident a fost în Canada. În mijlocul nopții, stăteam în corturi, într-o zonă izolată. Erau minus 10 grade Celsius. Tocmai filmaserăm aurora boreală pe cer, în toiul nopții, iar eu eram puțin… nu eram chiar în apele mele. Este posibil să fi băut și câteva pahare. Încercam să pun lemne pe focul din cort, iar unul dintre bușteni a căzut din foc. Mușchiul de pe solul cortului meu a luat foc. Și atunci mi-am dat seama că întregul cort putea să ia foc, iar singurul… Asta este o mică mărturisire pe care ți-o fac aici, bine? Îmi pare rău, dar singurul lichid pe care îl aveam la îndemână pentru a stinge focul era o sticlă cu urină, pe care o aveam lângă patul de campanie din cort. A trebuit să o torn peste foc ca să îl sting. Asta înseamnă viața în sălbăticie, bine? Trebuie să te adaptezi situației.
Bineînțeles, în alte călătorii am avut situații în care oamenii au amenințat că îmi vor tăia capul sau că mă vor împușca. Da, am trecut și prin astfel de lucruri. Dar nu în zonele sălbatice, nu atunci când ai de-a face cu natura. Atunci, de obicei, greșelile mele sunt problema. Să construiesc prost un scaun sau să dau foc propriului meu cort, aproape. Acestea sunt două exemple.
Iulia Kelt: Apropo de ceea ce spuneai mai devreme, ce ți-a rămas în minte după timpul petrecut alături de comunitățile indigene de acolo?
Simon Reeve: Când mă gândesc la ceea ce este diferit în general la popoarele indigene și la ceea ce este încă special și unic la ele, în comparație cu oamenii care trăiesc, de exemplu, în Europa, este faptul că popoarele indigene au încă o amprentă foarte mică asupra planetei. Iau de la Mama Natură doar ceea ce au nevoie, nu tot ceea ce își doresc. Așa că trăiesc într-o armonie mult mai mare cu lumea din jurul lor. Trăiesc mai mult în armonie cu comunitatea în care există și din care fac parte. Și cred că, drept rezultat, duc vieți împlinite și, potențial, mult mai fericite. Nu sunt orb la problemele existenței lor. Știi, atunci când cineva se îmbolnăvește sau are probleme cu dinții, poate fi foarte dureros și dificil, fără îndoială. Dar cred că ne pot aminti că a trăi în armonie cu lumea din jurul nostru este o existență mai naturală și mai împlinită decât să trăiești într-o lume de beton și plastic, de exemplu.
Popoarele indigene, de asemenea, împart în general mult mai mult decât oamenii din țările mai bogate. Împărțirea este o parte a culturii și comunității lor. Au o comunitate și o societate în care nimeni nu este prea bogat și nimeni nu este prea sărac, iar această egalitate relativă este una dintre cheile absolute ale fericirii într-o comunitate. Cele mai fericite țări și cei mai fericiți oameni sunt adesea popoare indigene sau, în mod ironic, scandinavii, care au și ei un nivel mai redus de inegalitate. Poate că este ceva ce putem învăța de la ei, din punctul meu de vedere. Și am văzut asta, ai cerut un exemplu. Cred că cel mai bun exemplu al meu vine dintr-o călătorie mai veche pe care am făcut-o în inima junglei din Congo, în centrul Africii. Filmam primul sezon din „Wilderness”. Acesta este al doilea sezon din „Wilderness”, dar în primul am călătorit în inima Congoului. Am stat alături de oameni care trăiesc izolați, în inima Congoului, oameni pe care obișnuiam să îi numim pigmei ai Congoului.
Printre ei, împărțirea era esențială, iar inegalitatea era redusă. Un vânător se întorcea în comunitate cu mâncare pentru ceilalți. Mâncarea era împărțită, iar oamenii care aveau cea mai mare nevoie mâncau primii. Bătrânii și copiii foarte mici mâncau primii. Dar apoi oamenii au început să facă glume pe seama vânătorului. Nu reușeam să înțeleg de ce îl ironizau și râdeau de el. El s-a înroșit de rușine în timp ce oamenii făceau aceste glume, dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că spuneau că nu voiau ca acel vânător să înceapă să creadă că era mai bun decât ceilalți. Nu voiau să înceapă să creadă că era special. Aveau nevoie ca toată lumea să se simtă parte din aceeași comunitate și la același nivel. Nu era loc pentru o celebritate în comunitatea lor. Nu era loc pentru un Kardashian printre acești oameni indigeni. Iar drept rezultat, cred că erau mult mai fericiți. Sper că este o mică poveste bună. Generalizez, desigur, când vorbesc despre popoarele indigene, dar cred că ele încă au multe să ne învețe despre existența umană și am fi nebuni să le ignorăm sau să le respingem doar pentru că nu au smartphone-uri și mașini de spălat.
Iulia Kelt: După aceste patru călătorii, s-a schimbat ideea ta despre sălbăticie? Nu știu, s-a schimbat ceva în tine?
Simon Reeve: Cred că da. Cred că s-a schimbat. Mulțumesc pentru întrebare. Cred că mă liniștește. Chiar și fiind o persoană pesimistă și una care a călătorit într-o măsură absurd de mult în jurul planetei, mă simt liniștit că aceste locuri încă există. Am un fiu de 15 ani. Vreau ca el să trăiască într-o lume frumoasă, bogată în varietate și culoare. Și în viață sălbatică, naturală, autentică. Contează pentru mine. Este important pentru mine să știu că aceste locuri încă există și cred că aceste călătorii m-au ajutat să consolidez această convingere și mi-au arătat regiuni vaste ale planetei în care Mama Natură este încă la conducere.
Și cred că inimile noastre, sufletele noastre, umanitatea noastră au de câștigat din asta. Cine vrea să trăiască pe o planetă în care nu există viață interesantă, în care totul are culoarea bej sau alb? Vrem puțină varietate și culoare în existența noastră umană și pe planeta noastră. Așa că pentru mine este esențial să știu că aceste locuri există și sper ca și alți oameni să simtă la fel.
Partea a doua a seriei documentare „Wilderness” poate fi văzută pe BBC Earth.