INTERVIU „Acel martie”, filmul românesc de spionaj care vrea să spargă tiparele cinema-ului local. De vorbă cu Iura Luncașu, Olivia Odăianu, Mădălina Bellariu Ion, Mircea Goia

„Acel martie” („That March”) intră în zona rar explorată de cinemaul românesc: un spy-thriller cu ambiție internațională, distribuție mixtă și o poveste care se mișcă între România și Spania. Miza nu e doar acțiunea, ci și felul în care filmul românesc încearcă să construiască un personaj românesc memorabil într-un gen dominat, de obicei, de producții străine. În plus, proiectul vine cu un atu important pentru public: o echipă care vorbește aceeași limbă creativă, de la regie și scenariu până la actori și VFX, ceea ce se simte în felul în care fiecare descrie filmul.

La nivel de calendar, traseul este următorul: producătorii au anunțat intrarea filmului în cinematografele din România începând cu 6 martie 2026. Totodată, filmul a avut deja o premieră/proiecție oficială în Spania, la Peñíscola (Castillo de Peñíscola), locul unde au fost filmate și o parte dintre scene.

Playtech a discutat cu regizorul Iura Luncașu, cu scriitoarea romanului Acel martie, Olivia Odăianu, cu actrița principală din filmul românesc, Mădălina Bellariu Ion, dar și cu Mircea Goia, care s-a ocupat de efectele speciale ale peliculei.

INTERVIU Iura Luncașu, regizor That March

Iura Luncașu

Ozana Mazilu (Playtech): Ce te-a convins că Acel Martie este o poveste care merită spusă pe marele ecran și care a fost prima reacție la scenariul scris de Olivia Odăianu?

Iura Luncașu: M-a impresionat foarte tare modelul ăsta, cumva, cum îmi place mie să spun „James Bond de România” – avea un filon interesant, o poveste polițistă. Și mi-a plăcut mult deznodământul scenariului. Romanul a fost un pretext extraordinar pentru o poveste care avea și un mesaj pozitiv la final. Aveam demult în cap o poveste cu super-eroi români, nu neapărat străini sau Marvel. Nu avem un „Ionică” super-erou român, avem doar eroi de acum 100, 200 sau 400 de ani. Actual, nimic. Exact asta m-a „agățat”.

Vezi și:

Orașul-fantomă din România unde poți cumpăra un bloc întreg cu 49.000 de euro. Cartierul abandonat e ascuns într-un parc național

Ozana Mazilu (Playtech): Filmul imbină thrillerul cu o miză emoțională destul de puternică. Cum ai găsit echilibrul dintre tensiunea narativă și construirea personajelor?

Iura Luncașu: Am urmărit firul poveștii, nu mi-am propus neapărat să scot în prim-plan o emoție. Evident, când te urmărește efortul unui personaj, el trece prin diverse stări – acte de curaj, emoție, îndrăgostire, răzgândire, toate valorile astea cu care ne confruntăm noi toți, indiferent de mediul din care provenim.

Ozana Mazilu (Playtech): Ați lucrat cu o distribuție mixtă – românească și internațională – ce provocări și ce avantaje a dus combinația aceasta la nivel de regie?

Iura Luncașu: Modelul acesta se practică. Nu știam cum o să fie cu actorii străini – îmi făceam griji, eram și încântat într-un mare fel. Mai ales că au jucat în niște filme și seriale celebre (n.r. Esther Acebo – cunoscută din „La Casa del Papel”, Costas Mandylor – franciza „Saw”, Luke Roberts – apariții în „Game of Thrones”, „Ransom”, „Batman” și Didi Anderson – „The Hitman’s Wife”, „Ransom”). Ce m-a frapat efectiv este momentul când ne-am așezat toți la masă și am început să lucrăm la scenariu, au dispărut toate barierele de cultură, de limbă, de tot. A fost fabulos – cu cât sunt actorii mai cunoscuți și mai experimentați, cu atât se poate lucra mai bine cu ei, asta am descoperit eu. Niște oameni extraordinari, empatici… tot procesul a fost foarte frumos, a fost o surpriză foarte plăcută.

Ozana Mazilu (Playtech): Ați filmat atât în România, cât și în Spania într-un timp relativ scurt. Cum a fost ritmul pe platou?

Iura Luncașu: Eu cu ritmul nebun sunt obișnuit. Evident ca nu mi-l doresc, dar depinde, până la urmă, de piață. O piață mică, bugete ca atare, de aceea cumva, încercăm să ne ducem să cucerim mai multe teritorii. Filmul se hrănește cu foarte mult entuziasm, dar are nevoie și de bani, dacă vrei calitate. Încă mai avem această energie, să substituim aceste aspecte, dar ne-au ajutat foarte tare locațiile și în Spania, și în Cluj, care e un oraș superb. Lucrurile s-au așezat frumos până la urmă.

Vezi și:

Philips Smart Lighting vrea să-ți transforme sufrageria în cinema, sală de gaming și spațiu de relaxare

Trailerul pentru Cartea Morților: Focul din Iad a fost lansat. Evil Dead Burn promite cel mai horror film al verii. Când se lansează în cinematografele din România

Ozana Mazilu (Playtech): De ce crezi că publicul din România trebuie să vadă acest film la cinema?

Iura Luncașu: Va atinge o coardă sensibilă a poporului român, la cinema. Să vezi un super-erou român, să empatizezi și să te identifici cu el, va da roade. De obicei, aceasta este o poveste care se realizează în alte teritorii, nu la noi. De aceea e special filmul acesta, că se întâmplă la noi. Actorii străini cu asta au fost “agățați” – cu povestea, au empatizat foarte mult. Acesta a fost semnul că e ceva foarte valoros la mijloc.

INTERVIU Olivia Odăianu, scriitoarea That March

Olivia Odăianu

Ozana Mazilu (Playtech): Cum s-a transformat romanul „Acel Martie” în scenariu de film și care a fost cel mai dificil compromis pe care a trebuit să-l faci între literatură și cinema?

Olivia Odăianu: În cazul meu, transformarea romanului în scenariu nu a însemnat schimbarea poveștii, ci schimbarea limbajului. În roman ai libertatea să intri în mintea personajelor, să explici, să analizezi, să construiești tensiunea din interior. Filmul funcționează invers: totul trebuie să se vadă. Emoțiile, conflictele, alegerile se spun prin gesturi, priviri, tăceri, prin ceea ce personajele fac, nu prin ceea ce gândesc. Provocarea a fost să păstrez esența poveștii și a personajelor, renunțând la explicații și lăsând imaginea și actorii să ducă mai departe sensul.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai trecut prin mai multe etape profesionale – aviație, televiziune, literatură, film. Ce a rămas constant în tine, indiferent de domeniu?

Olivia Odăianu: Curiozitatea față de oameni a rămas constantă, dar și nevoia de conexiune cu ei. M-a interesat mereu ce îi motivează, ce îi sperie și cum ajung să facă anumite alegeri. Indiferent că vorbim despre aviație, televiziune, film sau scris, toate aceste domenii au avut pentru mine un numitor comun: relația directă cu oamenii și responsabilitatea de a comunica și de a transmite un mesaj, fiecare în limbajul lui.

Ozana Mazilu (Playtech): Faptul că filmul are o distribuție internațională schimbă felul în care crezi că va fi perceput cinemaul românesc în afara țării?

Olivia Odăianu: Cred că faptul că filmul are o distribuție internațională vine în completarea unui moment bun pe care îl traversează cinematografia românească. Este o perioadă de deschidere și de diversificare, în care poveștile noastre ajung tot mai ușor la public din afara țării. O distribuție internațională poate ajuta aceste povești să fie percepute într-un context mai larg, păstrându-și autenticitatea.

Ozana Mazilu (Playtech): Personajul Anabel este prins între loialitate și adevăr. Cât din acest conflict este ficțiune și cât vine din observațiile tale despre lumea reală?

Olivia Odăianu: Conflictul este foarte real. Îl văd zilnic, în relații personale, profesionale, în felul în care oamenii aleg să tacă sau să spună adevărul. Anabel nu e un personaj extrem, ci unul foarte uman. Ficțiunea e cadrul, dar dilema ei e una pe care o trăim cu toții, la un moment dat.

Ozana Mazilu (Playtech): După două romane și un film lansat, simți că ești mai degrabă scriitor care face televiziune sau realizator TV care scrie ficțiune?

Olivia Odăianu: Mă simt, pur și simplu, un om care spune povești, în forme diferite. Televiziunea m-a învățat ritmul și contactul cu realitatea, literatura mi-a oferit profunzimea, iar filmul le-a adus împreună.

Ozana Mazilu (Playtech): De ce crezi că e important ca românii să meargă la cinema pentru a vedea „Acel martie” și ce ai vrea să ia cu ei după ce ies din sală?

Olivia Odăianu: Cred că e important ca românii să meargă la cinema pentru a vedea și un alt gen de film făcut în România, cu actori români și internaționali. „Acel martie” propune un tip de poveste mai puțin explorat până acum la noi, un spy thriller și cred că e sănătos pentru cinematografia românească să experimenteze și să se diversifice. Mi-ar plăcea ca spectatorii să iasă din sală cu senzația că au fost martorii unei povești care continuă să lucreze în ei și după ce se termină filmul.

Ozana Mazilu (Playtech): Cum a fost colaborarea cu Iura Luncașu și ce a adus el esențial poveștii „Acel martie” din perspectiva regiei?

Olivia Odăianu: Colaborarea cu Iura a fost foarte constructivă și clară. El a adus rigoare, ritm și o viziune cinematografică precisă. A știut când să respecte textul și când să îl provoace, iar asta a făcut ca povestea să capete forță vizuală și emoțională.

INTERVIU Mădălina Bellariu Ion, actriță That March

Mădălina Bellariu Ion

Ozana Mazilu (Playtech): Cum ai construit personajul Anabel ca agent de informații român: ce ai păstrat rece, „profesionist”, și unde ai lăsat să se vadă vulnerabilitatea?

Mădălina Bellariu Ion: Încă de la începutul filmului, Anabel se confruntă cu o situație atipică – descoperă că este înșelată de logodnicul ei exact în momentul în care începe cea mai importantă misiune a ei.

Acest moment ar putea-o face să pară impulsivă, dar Anabel este ghidată de instinct puternic. Se abate de la plan foarte des – pentru că așa simte – dar reușește întotdeauna să facă ceea ce e corect. Nimeni nu îi poate anticipa demersurile – uneori nici ea însăși. Acesta e echilibrul ei: profesionistă în esență, dar umană în execuție. Vulnerabilitatea ei nu o slăbește, ci o face imprevizibilă și autentică.

Ozana Mazilu (Playtech): În poveste, Anabel îl urmărește pe un om de știință genial până în Spania. Ce ți s-a părut cel mai interesant la dinamica asta „vânător–țintă”, mai ales când începe să apară și atracția dintre ei?

Mădălina Bellariu Ion: Da, îl urmărește până în Spania și la un moment dat linia dintre “a juca un rol” pentru misiune și chimia reală dintre ei devine… neclară. Publicul rămâne să descopere: poate el să aibă încredere în ea? E Anabel sinceră sau doar își face meseria? Și cum va ieși din încurcăturile care apar?

Pentru că după Spania, lucrurile chiar se complică – sunt urmăriți, ea are probleme cu legea și are nevoie de ajutorul prietenelor ei, Ruana (rol interpretat de Esther Acebo) și Diana (Didi Anderson), pentru a dezlega un mister și a proteja o descoperire care poate schimba totul.

Ozana Mazilu (Playtech): Filmul amestecă spionaj, conspirații și agenți ruși. Ce ai făcut ca să menții tensiunea credibilă în joc, fără să cazi în clișeele tipice genului?

Mădălina Bellariu Ion: Cititorii cărții la baza căreia stă acest film – “Acel Martie” de Olivia Odăianu – vor vedea că, spre deosebire de carte, în film Anabel nu este doar o fată oarecare, ci un agent secret. Aceasta a fost o modificare majoră făcută pentru adaptarea cinematografică.
Ca actori, avem menirea să aducem autenticitate fiecărui moment. Investigăm textul atât de bine încât putem crea momente spontane care decurg din chimia dintre actori și din circumstanțele de pe platou. Elementele de tensiune există deja în poveste, în scenariu – noi doar le dăm naștere și le amplificăm prin detaliile care țin strict de actorie.

Pentru “Acel Martie” am făcut repetiții de text cu Iura, și mi-a plăcut enorm să lucrez cu el. E rar să lucrezi cu un regizor care îți vorbește în limba ta, știind actorie – el fiind fost actor. Comunicarea lui cu noi a fost excelentă, iar repetițiile au fost foarte apreciate de toți pentru că, de cele mai multe ori, chiar și pentru proiecte internaționale, nu există timp de repetiții. M-am simțit ca și cum m-aș fi întors la teatru.

Ozana Mazilu (Playtech): Cum a fost colaborarea cu Iura Luncașu la nivel de direcție actoricească: ți-a cerut mai multă acțiune, mai multă emoție, sau un echilibru între cele două?

Mădălina Bellariu Ion: În funcție de fiecare secvență. Filmul te trimite printr-un carusel de emoții, iar Iura știa perfect când să adauge acțiune, când să ceară actorilor mai multă vulnerabilitate, dar și cum să creeze tensiune prin alegerile pe care le facem.

Am colaborat excelent și cu siguranță vom face mai multe proiecte împreună. E un regizor care înțelege ce ai nevoie ca actor și te ghidează exact unde trebuie.

Ozana Mazilu (Playtech): De ce crezi că românii ar trebui să meargă la cinema să vadă filmul “Acel Martie/That March”, și ce le-ai spune ca să-i convingi că merită experiența pe ecran mare, nu acasă?

Mădălina Bellariu Ion: Dacă vreți să vedeți o poveste românească făcută în stil internațional – un film diferit de tot ce s-a făcut până acum în România – trebuie să vedeți “Acel Martie”. E un spy thriller care vă va trece prin multe emoții: de la dragoste la tensiune, acțiune, trădare, dramă.

Pe de altă parte, nu avem încă o dată de lansare pe platformele de streaming pentru ca acest film va ajunge în mai multe țări. A fost premiera și în Spania, cu Esther Acebo din “La Casa de Papel”, care joacă rolul Ruanei, prietena mea în film.

Prin urmare, dacă vreți să vedeți un film românesc cum nu s-a mai făcut – cu actori internaționali alături de actori români – trebuie să mergeți la cinematografe să vedeți “Acel Martie”!

INTERVIU Mircea Goia, efecte speciale That March

Mircea Goia

Ozana Mazilu (Playtech): În „That March”, care a fost tipul de cadre la care ai lucrat cel mai mult și ce ți-a dat cele mai mari bătăi de cap la integrarea efectelor în live-action?

Mircea Goia: Într-o scenă era un tip (dintre cei răi) care a fost ucis folosind o săgeată trasă dintr-o arbaletă cu care se putea pescui (speargun). Ei bine, tipul acela a fost legat cu niște frânghii de corp care au fost folosite să fie tras puternic în spate în momentul când săgeata l-a lovit în frunte. Ei bine, frânghiile acelea au trebuit să fie scoase afară prin efect vizual. Ceea ce înseamnă muncă migăloasă de a face așa-numitul „painting out” prin diferite tehnici. La o primă vedere ar părea simplu, și în imaginile statice este destul de simplu… dar când vine vorba de imagini în mișcare, în care camera se mișcă rapid într-o direcție anume, nu mai e simplu și rapid deloc. Pentru că trebuie să faci în așa fel încât fiecare cadru din aceeași scenă să fie consistent unul cu altul, altfel se vede imediat că a fost „lucrat” acolo.

Deși lumea crede că efectele vizuale trebuie să fie spectacol, gen efectele din filmele Marvel sau Star Wars, totuși sunt multe efecte speciale așa-numit invizibile (cum e și acest „paintout”), unde nu îți dai seama că ar fi efect vizual. Fie că faci o extensie de set (care se face în general când nu îți poți permite un set mai mare sau nu face sens), fie că se fac prelucrări cosmetice pe actori, fie că se scot sau adaugă în scenă obiecte obișnuite sau chiar oameni, fie că se adaugă anumite elemente în scene pentru a le îmbunătăți (cum în acest film am adăugat muzzle flashes (flacăra la gura țevii) atunci când se trage cu armele), fie că microfonul a intrat în cadru și trebuie să-l scoți etc., toate acestea intră în categoria de efecte vizuale al căror scop e să îmbunătățească filmul și să nu sară în ochi.

Ozana Mazilu (Playtech): Cum arată pipeline-ul tău de lucru pe proiect: de la primirea materialelor (plates, referințe, assets) până la livrarea finală a shot-urilor? Ce te-a ajutat cel mai mult să păstrezi consistența între cadre?

Mircea Goia: În general primesc scenele unde trebuie lucrat de la regizor sau producător și câteodată de la editor. Am lucrat la filme în care primeam aceste scene de la fiecare din ei. Mi se explică ce e nevoie la fiecare scenă, iau note și apoi mă apuc de lucru. Metoda mea de lucru e să mă uit peste scene după aceea și să mă apuc de lucru întâi la scenele care mi se par cele mai ușoare. De ce? Ca un atlet, întâi îmi fac încălzirea cu aceste scene ușoare. Le termin cât mai repede și le trimit înapoi, iar atunci voi avea timp mai mult pentru scenele mai grele (iar unele scene pot să-mi ia zile sau săptămâni). Scenele se primesc de obicei necolorizate (adică nu au paleta de culoare finală aplicată pe ele). De la mine, de obicei, scenele merg la colorist, care aplică paleta de culori dorită de regizor, și apoi merg la editor pentru integrarea finală în timeline (tot el face integrarea și cu sunetul — dialoguri, sound design, muzică). Faptul că scenele vin necolorate (cel mult au niște corecturi de culoare, dar foarte ușoare) face păstrarea consistenței între ele mai bună. În colorizare se dă uniformizarea finală.

Ozana Mazilu (Playtech): Când ai de ales între soluții „invizibile” (cleanup, set extension discret, matchmove fin) și efecte mai evidente, cum decizi ce merită împins mai departe ca impact și ce trebuie să rămână complet transparent pentru spectator?

Mircea Goia: De obicei, soluțiile „invizibile” se aplică vrând-nevrând, nu prea e de ales la ele. Trebuie făcute. Dacă ai un microfon care a intrat accidental în cadru, nu trebuie decât să-l scoți afară, nu-l poți lăsa acolo. Dacă ai nevoie de un set extension, pentru care ai și planificat înainte, atunci îl faci, nu ai de ales.

Și, în general, regizorul alege unde să aplice aceste efecte invizibile. Asta și după ce se consultă cu supervizorul de efecte vizuale care se află pe platoul de filmare. Acest supervizor se uită la scenă și evaluează ce se poate face la ea în post-producție, evaluând de asemenea și costul. Pentru că, în unele cazuri, unele decizii pot costa o grămadă de bani dacă nu sunt evaluate bine sau nu există vreun supervizor pe platou și se fac lucrurile mai la nimereală. Odată filmată o scenă, e mai greu să mergi și să o refilmezi doar ca să nu fii nevoit să aplici efecte vizuale care acum ar costa mai mult decât dacă ai fi avut un supervizor pe teren.

La fel și efectele mai evidente, ele sunt decise de regizor și de supervizorul de efecte vizuale. Bazat pe scenariu și pe storyboard-uri făcute. Ideal, toate aceste efecte ar trebui decise în faza de pre-producție (atunci când se fac și storyboard-urile). Pentru că e întotdeauna mai ușor atunci să decizi decât în producție (când nu prea mai poți schimba mare lucru fără un impact major la timp și costuri). Bineînțeles, după ce scenele au ajuns la mine, mă uit la ele și, având în vedere ce e de făcut la ele, pot recomanda anumite soluții și idei specifice. Asta dacă există scene în care trebuie aplicate anumite soluții specifice, pentru că în general pe regizor nu-l interesează prea mult cum faci treaba, ci doar să iasă bine (asta dacă el însuși nu vine din câmpul efectelor vizuale și atunci poate are un interes mai mare).

Rezultatul e ca spectatorul să nu simtă că în anumite scene s-au folosit aceste efecte invizibile. Asta e una din răsplățile supreme ale unui artist de efecte vizuale: când efectele aplicate de el nu sunt remarcate :). În același timp, există într-adevăr filme unde efectele vizuale sunt în prim-plan, cum e Avatar, Star Wars, Marvel etc. Și atunci lumea apreciază efectele vizuale, dacă sunt făcute bine și filmul însuși e bun, iar asta e o altă răsplată supremă pentru artist.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai trecut printr-o schimbare mare de carieră, de la munca în Valea Jiului la programare, apoi către filmmaking și VFX. Ce abilitate din perioada de web development ți-a fost surprinzător de utilă în compoziție (organizare, gândire logică, tool-making, automatizări)?

Mircea Goia: Perioada petrecută în web development mi-a folosit și în filmmaking și VFX pentru că am învățat să rezolv problemele apărute destul de repede. Adică să caut și să găsesc soluții pe care să le aplic problemei. Și să fac asta independent (adică nu am nevoie de supervizare), pentru că m-am obișnuit ca atunci când nu știu ceva să întreb online (pe diferite forumuri sau pe anumite cunoștințe care lucrează în domeniu), cum făceam și în web development.

În compositing (ceea ce fac eu — nu știu cum să traduc în românește, pentru că nu se referă la compoziția muzicală) ai nevoie, de asemenea, și de ochi de fotograf și să știi regulile fotografiei. Pentru că e multă asemănare între ele. Iar eu pot spune că sunt bun și la asta (dacă te uiți la Instagram-ul meu vezi).

Ce înseamnă compositing-ul? Compositing e ultimul stagiu — final — unde filmul e asamblat din punct de vedere al efectelor vizuale. La aceste efecte vizuale pot lucra mai mulți oameni din diferite domenii, în funcție de complexitatea lor și a filmului. De exemplu, cineva poate face un model 3D care e nevoie în film. Altcineva poate face textura, „îmbrăcămintea” pentru acel model 3D, altul să-i facă iluminarea, altcineva poate să-i facă randarea în imagini… pe care apoi mi le dă mie, iar eu le pun în live-action footage. Sau este nevoie de nori pe cer, de flăcări, de muzzle flash-uri, de alte elemente… eu pot să le găsesc pe net sau le primesc și le pun din nou în live-action, unde le integrez cu toată scena. Un digital compozitor trebuie să aibă nu doar noțiuni de fotografie, dar și de 3D, iluminare, texturi, simulări etc. Să fie un fel de ultimate craftsman (meseriaș) care să le integreze pe toate într-un „concert” al unei orchestre vizuale (de unde și numele de „compositor”). Nu trebuie să le știe la perfecție pe toate (de aia există câteodată oameni și echipe separate care lucrează la fiecare stagiu), dar trebuie să știe să integreze tot, încât la final spectatorul să plece de la film comentând acțiunea lui și mai puțin efectele speciale (mai ales când vine vorba de efecte invizibile).

Eu, de exemplu, pe lângă cunoașterea software-ului de compositing (se numește „Nuke” și e standard în Hollywood), mai am noțiuni de 3D (mai puțin modelare, dar mai mult modificare, un pic de animație, texturizare a modelelor, iluminare, randare), noțiuni de simulare (folosind programul „Houdini” — care și el e standard în Hollywood pentru tot felul de simulări: foc, flăcări, incendii, explozii, apă, oceane, uragane, valuri, distrugeri, animație animală și umană, simulări de textile), noțiuni de editare și de colorizare (inclusiv noțiuni în știința culorilor), cunoștințe solide de 2D (inclusiv de crearea de set extensions, așa-numitul „matte painting”), cunoștințe solide de tracking/matchmoving (pentru că niciun efect aplicat unei imagini în mișcare nu iese bine dacă tracking-ul nu e făcut first class!), cunoștințe solide de rotoscoping (prin care separi anumite elemente dintr-o scenă cu gând să pui altceva în locul lor), cunoștințe solide de greenscreen/bluescreen keying (prin care separi un element — de obicei oameni — filmați pe ecran verde sau albastru, cu gând să-i pui în diferite scene), cunoștințe solide de fotografie (vezi Instagram-ul și Facebook-ul meu). De asemenea, comunicarea e foarte importantă, pentru că e nevoie să comunici cu diferiți oameni din diferite departamente (inclusiv cu actorii, câteodată trebuie să vorbești — unii pot avea cerințe speciale odată ce au vorbit și cu regizorul). Iar eu sunt un bun comunicator.

Recent m-am apucat să învăț să folosesc A.I.-ul în efecte vizuale. Am și aplicat în anumite scene. A.I.-ul poate fi foarte folositor în anumite situații, tăind din costuri și din timp (rotoscoping, set extensions, cleanups). E o dezbatere întreagă despre A.I.-ul în efecte vizuale, pentru că unii se tem că vor fi înlocuiți (cum, de fapt, ne temem că și în alte meserii A.I.-ul ne va înlocui — și nu e o temere fără temei).

Deși încă mai lucrez în IT și Internet, filmmaking-ul și VFX-ul sunt o altă pasiune de-a mea. Anul trecut m-am implicat într-un proiect de film horror nu doar în efectele vizuale pentru el, ci și ca co-producător, location scouting, casting, fotografii/video BTS, în marketing și investitor. Filmul s-a turnat în Arizona, unde locuiesc, și sperăm că va fi lansat anul acesta.

Tot anul trecut m-am implicat ca artist de efecte vizuale într-un film SF filmat în București, România (cu actori străini și români, regizor francez, producătoare româncă). Dar despre asta poate vorbim altădată :).

Ozana Mazilu (Playtech): Dacă ai putea schimba un singur lucru în felul în care se pregătesc producțiile (brief, filmare, lumină, tracking markers, management de date) ca să iasă VFX-ul mai eficient și mai curat, ce le-ai cere concret echipelor de pe platou?

Mircea Goia: Dacă se știe că în filmul respectiv vor trebui adăugate VFX (vizibile sau invizibile), atunci să facă tot posibilul să aibă pe platou un VFX supervisor, un om care știe VFX și poate da sfaturi de filmare în așa fel încât aceste VFX-uri să fie realizate în post-producție cât mai ieftin și în timp cât mai scurt. Asta pentru că oricum vei avea buget pentru VFX în post-producție, așa că de ce să nu ai un buget și pentru a avea un supervisor la fața locului?

Dar și mai bine e să ai acest supervisor și în perioada de pre-producție, înainte de a da drumul la camerele de filmat, pentru a-ți da feedback la script și la storyboard-uri. A.I. poate ajuta în faza asta de pre-producție, făcând pre-vizualizările, de exemplu.

Acest supervisor poate face el însuși VFX-urile după aceea (one man show) sau poate are o echipă în spate cu care comunică pe limba lor.

Știu, unele filme poate au buget prea mic și poate producătorii zic că nu-și permit un supervisor. Unii nu-și permit nici să aibă VFX în filme, deși se vede clar că ar avea nevoie. Trebuie cumva să faci să ai un supervisor, mai ales la pre-producție, dacă nu pe teren neapărat, măcar de la distanță (cu tehnologia de acum poți face remote sessions ca supervizorul să vadă scena — în cazul ăsta, supervizorul poate fi chiar cel care face și VFX-urile).

Acesta nu e un sfat nou, se știe despre asta deja. Dar sunt destule cazuri în care VFX-ul e un afterthought. Se gândește la asta după ce producția s-a încheiat. Și poate să te coste mai mult decât face, tocmai pentru că nu ai planificat bine înainte.

Ozana Mazilu (Playtech): Cum e să lucrezi, ca român stabilit în SUA, la un film românesc precum „That March”? Ce așteptări ai de la reacția publicului și ce le-ai spune oamenilor ca să-i convingi să meargă la cinema să vadă filmul?

Mircea Goia: La filmul acesta am lucrat datorită actriței principale, Mădălina Bellariu, care m-a pus în legătură cu regizorul Iura Luncașu. Cu actrița mai lucrasem înainte la două filme, unul de scurtmetraj și unul de lungmetraj. Așa că știa ce pot face și cum pot face. În industria asta, de obicei, oamenii au tendința să lucreze cu aceiași oameni dacă au cooperat bine în trecut.

Mi-a făcut plăcere să cooperez cu producători/regizori/actori români și sper că vom mai colabora în viitor (mai există un film românesc care acum e în producție și la care e posibil să colaborez). Îmi place să ajut cât și cum pot industria de film din România. Abia aștept să văd primul proiect de film SF românesc, căruia să-i fac și eu efectele vizuale :).

Sper ca publicul să primească bine filmul, dar asta rămâne de văzut. Fiind vorbit în limba engleză, unii poate nu vor găsi asta prea appealing. Dar poate asta e un drive care să-i facă pe oameni să meargă să-l vadă: curiozitatea (pentru că nu cred că am avut multe filme românești vorbite în engleză). Și apoi să meargă să cumpere cartea 🙂 (pentru că filmul e făcut după cartea scrisă de Olivia-Elena Odaianu).

Câți bani trebuie să ai puși deoparte pentru situații de urgență. Calculul în funcţie de salariu care dă de gândit