Cuckoo pe Netflix: horrorul care țipă după atenție, dar se pierde în propriul haos REVIEW
„Cuckoo”, filmul horror scris și regizat de Tilman Singer, este una dintre acele producții care par construite special pentru publicul care caută ceva bizar, neliniștitor, diferit de rețeta clasică a genului. Pe hârtie, are toate ingredientele potrivite: Hunter Schafer în rol principal, Dan Stevens într-o apariție excentrică, decor alpin izolat, sunete ciudate, traumă familială, mister biologic și o atmosferă care vrea să te scoată din zona de confort. În realitate, însă, rezultatul este mult mai frustrant decât fascinant.
Nu problema filmului de pe Netflix este că e ciudat. Dimpotrivă, horrorul are nevoie de filme ciudate, de experimente, de riscuri și de regizori care nu se tem să pară incomozi. Problema este că „Cuckoo” confundă ciudățenia cu profunzimea și dezordinea cu misterul. În loc să devină un coșmar coerent, tulburător și memorabil, filmul ajunge să fie o colecție de idei aruncate unele peste altele, cu un scenariu prost structurat și personaje scrise atât de subțire încât nici actorii buni nu reușesc să le salveze complet.
Un horror cu atmosferă, dar fără coloană vertebrală
Povestea o urmărește pe Gretchen, interpretată de Hunter Schafer, o adolescentă care ajunge în Alpii germani alături de tatăl ei, Luis, jucat de Marton Csokas, de mama vitregă Beth, interpretată de Jessica Henwick, și de sora vitregă Alma, jucată de Mila Lieu. Familia se mută într-o zonă de resort controlată de misteriosul Herr König, personaj interpretat de Dan Stevens, un bărbat care pare din primul moment prea manierat, prea atent și prea dubios ca să nu ascundă ceva.
Tilman Singer construiește începutul cu destulă abilitate vizuală. Hotelul, muntele, drumurile goale, culoarele reci și sunetele ascuțite creează o stare neplăcută, iar filmul are momente în care chiar pare că se pregătește să devină ceva special. Sunt de remarcat atmosfera și stilul vizual al filmului, chiar și atunci când există clare probleme de claritate narativă. „Cuckoo” este un horror stilizat, dar incoerent, iar această formulare prinde destul de bine paradoxul filmului.
Din păcate, pe măsură ce povestea avansează, scenariul începe să se destrame. Filmul aruncă în joc piste despre familie, doliu, control, reproducere, mutații, experimente și instincte animalice, dar nu le dezvoltă cu adevărat. În loc să simți că piesele se așază treptat într-un puzzle neliniștitor, ai senzația că Singer adaugă complicații doar pentru a masca faptul că centrul poveștii este gol.
Hunter Schafer merită un film mai bun
Hunter Schafer este, fără îndoială, cel mai bun lucru din „Cuckoo”. Gretchen are furie, vulnerabilitate, sarcasm și o tristețe pe care actrița le joacă foarte bine, mai ales în scenele în care personajul pare complet rupt de noua ei familie. Schafer are prezență, are naturalețe și poate duce în spate un film horror. Tocmai de aceea e păcat că filmul nu îi oferă un personaj mai bine scris.
Gretchen este mai degrabă o stare decât un personaj complet. Știm că suferă, știm că nu aparține acelui loc, știm că vrea să scape, dar scenariul nu îi dă suficientă consistență. Relația ei cu tatăl, relația cu Alma și atracția față de Ed, personajul interpretat de Àstrid Bergès-Frisbey, sunt toate tratate fragmentar. Nimic nu capătă greutate emoțională reală.
Dan Stevens, în schimb, merge în direcția opusă. Herr König este jucat cu accent, zâmbet artificial și energie de savant nebun, iar Stevens pare să se distreze enorm. Uneori funcționează, alteori devine caricatural. Problema nu este interpretarea lui, ci faptul că filmul nu știe exact cât de serios vrea să îl luăm. Herr König ar trebui să fie amenințător, dar ajunge adesea să pară desprins din alt film, unul mai ridicol și probabil mai distractiv.
Personaje prost scrise într-un scenariu care se sufocă singur
Cea mai mare problemă a filmului rămâne scriitura. „Cuckoo” are idei, dar nu are disciplină narativă. Luis, tatăl lui Gretchen, este aproape enervant prin lipsa de reacție și profunzime. Beth, deși jucată de Jessica Henwick, este folosită mai degrabă ca element decorativ într-o familie disfuncțională decât ca personaj real. Alma ar trebui să fie cheia emoțională și horror a poveștii, dar scenariul o transformă într-un instrument de mister, nu într-o prezență cu adevărat tulburătoare.
Aici se simte cel mai tare ruptura dintre intenție și rezultat. Filmul vrea să vorbească despre alienare, despre familie și despre instincte stranii, dar personajele nu sunt suficient de bine construite ca să susțină aceste teme. Când apar revelațiile, ele nu lovesc cu forță, ci mai degrabă complică inutil un film deja instabil.
„Cuckoo” devine mai puțin convingător cu cât încearcă să explice mai mult. Pe Metacritic, filmul are un scor critic favorabil moderat, dar reacțiile publicului sunt mai rezervate, ceea ce arată destul de bine ruptura dintre aprecierea stilului și frustrarea produsă de poveste.
Un film ciudat nu este automat un film bun
Există în „Cuckoo” câteva imagini care rămân în minte. Există și o coloană sonoră eficientă, plus câteva secvențe în care filmul chiar reușește să creeze disconfort. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Un horror ciudat nu trebuie să explice tot, nu trebuie să fie perfect logic și nu trebuie să îți ofere răspunsuri cuminți. Totuși, trebuie să aibă o logică internă, o tensiune care crește și personaje în care să investești emoțional.
„Cuckoo” nu are asta. Are ambiție, are stil și are actori buni, dar pare mai preocupat să pară interesant decât să fie cu adevărat bun. Finalul nu clarifică haosul, ci îl amplifică într-un mod care nu m-a făcut să vreau să revăd filmul, ci doar să mă întreb de ce a fost nevoie de atâtea ocolișuri pentru o idee atât de prost legată.
Poate funcționa pentru tine dacă ai chef de un horror bizar, vizual, imperfect și ai răbdare cu poveștile care preferă atmosfera în locul coerenței. Pentru mine, însă, „Cuckoo” a fost o dezamăgire. Nu pentru că este ciudat, ci pentru că este ciudat fără să fie suficient de inteligent, tensionat sau emoționant. Iar într-un gen în care ciudățenia poate deveni artă, acest film rămâne doar un experiment gălăgios, confuz și, în cele din urmă, ratat.