De ce anumite tipuri de muzică ne fac creierul să “cânte”, iar altele nu: ce arată studiile

În urmă cu câțiva ani, Spotify a publicat o hartă interactivă online a gusturilor muzicale, sortate după oraș. Este bine știut că gusturile în ceea ce privește muzică variază în timp, în funcție de regiune și de grup social. Cu toate acestea, majoritatea creierelor seamănă la naștere, așa că ce se întâmplă în ele care ne face să ajungem cu gusturi muzicale atât de diferite?

Dacă cineva ți-ar fredona o melodie necunoscută și s-ar opri brusc, ai putea să cânți nota pe care o crezi că se potrivește cel mai bine. Cel puțin, muzicienii profesioniști ar putea. Într-un studiu publicat în Journal of Neuroscience în septembrie 2021, cercetătorii arătau că mecanisme similare de predicție au loc în creier de fiecare dată când ascultăm muzică, fără să fim neapărat conștienți de asta. Aceste predicții sunt generate în cortexul auditiv și fuzionate cu nota care a fost de fapt auzită, rezultând o „eroare de predicție”. Oamenii de știință au folosit această eroare de predicție ca un fel de scor neural, pentru a măsura cât de bine ar putea creierul să prezică următoarea notă dintr-o melodie.

De ce ne place să ascultăm muzică

În 1956, compozitorul și muzicologul american Leonard Meyer a teoretizat că emoția ar putea fi indusă în muzică de un sentiment de satisfacție sau frustrare derivat din așteptările ascultătorului. De atunci, progresele academice au ajutat la identificarea unei legături între așteptările muzicale și alte sentimente mai complexe. De exemplu, participanții la un studiu au reușit să memoreze secvențele de tonuri mult mai bine dacă ar putea să prezică cu precizie notele.

Acum, emoțiile de bază (de exemplu, bucurie, tristețe sau enervare) pot fi împărțite în două dimensiuni fundamentale, valență și activarea psihologică, care măsoară, respectiv, cât de pozitivă este o emoție (de exemplu, tristețe versus bucurie) și cât de emoționantă este (plictiseală versus furie). Combinarea celor două ne ajută să definim aceste emoții de bază. Două studii din 2013 și 2018 au arătat că atunci când participanților li s-a cerut să clasifice aceste două dimensiuni pe o scară, a existat o relație clară între eroarea de predicție și emoție. De exemplu, în acele studii, notele muzicale care au fost prezise mai puțin precis au condus la emoții cu o mai mare activare psihologică.

De-a lungul istoriei neuroștiinței cognitive, plăcerea a fost adesea legată de sistemul de recompense, în special în ceea ce privește procesele de învățare. Studiile au arătat că există neuroni dopaminergici care reacționează la erori de predicție. Printre alte funcții, acest proces ne permite să învățăm și să prezicăm lumea din jurul nostru. Nu este încă clar dacă plăcerea conduce la învățare sau invers, dar cele două procese sunt, fără îndoială, conectate. Acest lucru este valabil și pentru muzică.

Când ascultăm muzică, cea mai mare cantitate de plăcere provine din evenimentele prezise doar cu un nivel moderat de acuratețe. Cu alte cuvinte, evenimentele prea simple și previzibile – sau, într-adevăr, prea complexe – nu induc neapărat o nouă învățare și astfel generează doar o mică cantitate de plăcere. Cea mai mare plăcere vine din evenimentele care se încadrează între ele – cele care sunt suficient de complexe pentru a trezi interesul, dar suficient de consistente cu predicțiile noastre pentru a forma un model.