Cel mai mare mit din tehnologie care crezi că te salvează

Cel mai mare mit din tehnologie care crezi că te salvează
19:33 04.04.2018

O dată pe an trebuie să existe un moment în care acest mit reînvie: regulamentul și necitirea lui. Fiecare software, fiecare rețea socială, fiecare produs hardware. Doar gândește-te câte regulamente n-ai citit niciodată.

Înainte ca internetul să explodeze spre ceea ce știm azi, la instalarea unui program aveai un regulament de citit. Pe scurt, EULA – End-User License Agreement. Probabil că primul regulament a fost scris înainte ca primul cod de software să fie scris. Există însă și în prezent acest mit conform căruia dacă citești, atunci va fi mai bine. Consider că e fals, pentru că niciunde n-ai ocazia să citești și apoi chiar să ai alternative de răspunsuri.

Un om, cu o răbdare infinită și cu poftă și mai mare de lectură, a făcut acest experiment în 2015. Alex Hern a scris în The Guardian cum e să te supui la așa ceva: în șapte zile a citit 146.000 de cuvinte despre cum ceea ce cumpără sau crede că deține nu deține.

„Am strâns suficiente cuvinte cât să reprezinte trei sferturi din romanul Moby Dick, doar ca să mi se explice ce pot și nu pot să fac online – toate astea din doar 33 de documente de tipul acesta. Fiecare document mi-a luat 15 minute să-l citesc (sau, dacă sunt sincer, să răsfoiesc), dar tot am petrecut mai bine de opt ore din săptămână doar ca să citesc pagină după pagină de proză uscată și greu de înțeles”, a scris Hern.

El dă și cel mai bun citat din industrie – Mikko Hyppönen, director de cercetare, F-Secure: „Cea mai mare minciună de pe internet este «Am citit toți termenii și condițiile».

De ce e un mit cu care ne mințim singuri

Realitatea e că acordurile pentru licență de utilizare au fost folosite pentru a crea un sistem legal paralel. Le oferă companiilor un as în mânecă ca să te strângă cu ușa pentru niște termeni deloc negociabili. „Acordul de licență, mai pe scurt, ne ține pe toți din scurt”, a declarat pentru VICE Aaron Perzanowski, profesor de drept la Universitatea New York.

Dacă te supui acestui proces îndelungat și deloc eficient de-a citi totul, la final vei avea tot două butoane: accepți sau nu. Dacă nu accepți, telefonul nu se deschide. Dacă spui pas, programul nu va fi instalat. Dacă nu alegi „da”, atunci n-ai cont de Facebook. Și lista asta e pe cât de mare ți-o poți închipui.

În acest context, am auzit la radio discuție pe tema asta, despre cum nu deții lucrurile, ci doar le licențiezi, acolo unde Apple se descurcă excelent să facă asta, după cum nota ZDNet. Unul dintre moderatori se arăta indignat că dacă oamenii ar citi, lumea ar fi mai bună. Că acolo, în texte mici, alambicate, sunt misterele mari ale lumii. Odată citite toate astea, firesc, apare un curcubeu undeva sub calculator și lumea e mai roz.

Realitatea e mult diferită și la final ajungi doar să te enervezi că-ți dai seama că ai niște cătușe digitale.

Nicio companie mai mare sau mai mică nu se eschivează de la aceste tactici. Instagram s-a trezit cu un scandal monstru în 2013, când a schimbat regulamentul și a recunoscut, mai mult decât direct, că pozele tale sunt pozele sale și tu te bucuri că-ți pune la dispoziție o platformă.

Jason Koebler în articolul VICE citat mai sus ajungea la o concluzie urâtă, împovărătoare și, de altfel, evidentă: consumatorii individuali nu prea au ce să facă în privința asta. De fiecare dată când acceptăm acordurile de licență, facem o analiză a beneficiilor vs. costurilor: merită să citești o licență șubredă? Răspunsul în majoritatea cazurilor ar fi, desigur, nu. Ai de gând să citești condițiile de utilizare de 6.800 de cuvinte, pentru fiecare mp3 pe care-l cumperi de pe iTunes? Foarte probabil, nu.

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI