De ce e atât de ușor să crezi informații false (chiar și când știi adevărul)

De ce e atât de ușor să crezi informații false (chiar și când știi adevărul)
Sursa foto: Black Mirror/Netflix

Omul de afaceri Nathan Rothschild spunea, la începutul secolului al XIX-lea, că „cel care deține informația, deține lumea”. Acum, 200 de ani mai târziu, vorbele sale se dovedesc mai adevărate ca niciodată.

În ultimii ani s-a vorbit de manipulare în cazul unor evenimente internaționale majore, cum au fost alegerile din SUA din 2017, campania Brexit din Marea Britanie sau campanii electorale naționale. Nici România nu este străină de acest fenomen: în fiecare zi se vorbește despre știrile false, pornite de la niște site-uri create special în acest scop.

Din perspectiva securității cibernetice, dezinformarea este parte din războiul informațional („Infowar”). Cuvântul englezesc pentru „dezinformare”, „disinformation”, este o traducere, a termenului rusesc „dezinformatsiya”, pe care se pare că l-ar fi inventat Stalin, dându-i o rezonanță franceză, pentru a da vina pe occidentali.

De altfel, Dezinformatsiya era și denumirea unui departament de propagandă al fostului KGB. Ca fenomen, însă, acesta este vechi de când lumea, chiar dacă a fost perfecționat în istoria recentă, de regimuri ca cel nazist sau cel comunist.

De ce a ajuns dezinformarea să domine anii aceștia

Cum este posibilă propagarea de informații false? Simplu, pentru că oamenii nu procesează informația în mod imparțial și încearcă să elimine disonanța cognitivă. Împachetând jumătăți de adevăr împreună cu lucruri neadevărate și răspândindu-le în mediul propice, le confirmi oamenilor propriile păreri sau – mai degrabă – prejudecăți. Este un lucru bine cunoscut că oamenii nu caută, de fapt, să se informeze, ci doar să găsească elemente în acord cu ceea ce cred ei deja.

Atacatorii cibernetici și-au însușit aceste principii și și-au perfecționat instrumente cu ajutorul cărora să le pună în aplicare. De exemplu, plantând indicii false, încearcă să ne inducă în eroare pentru a da vina pe un alt stat, o altă grupare sau o altă zonă geografică.

Eforturile lor reușesc până la un anumit punct, pentru că uneori se trădează și ne dăm seama că totul a fost o înscenare. Un exemplu recent este Olympic Destroyer, de la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Pyeongchang, care a avut în spate un atac direcțional: indiciile au fost manipulate în așa fel încât să pară că vinovatul ar fi fost Coreea de Nord, despre care mulți oameni cred că joacă rolul personajului negativ.

Partizanatul este un alt fenomen care permite răspândirea știrilor false, foarte clar de văzut pe scena politică. Dacă ești adeptul unui anumit grup, vei filtra realitatea prin intermediul acestor “ochelari”: simplificat la maximum, „ai noștri sunt buni, iar ai lor sunt răi”. De exemplu, adepții candidatului politic X vor crede imediat o poveste care conține două adevăruri și cinci neadevăruri, despre oponentul candidatului X.

Am văzut că o campanie electorală se poate folosi de atacuri informatice pentru a face “dezvăluiri” despre un personaj politic, acestea putând să fie un amestec de realitate și ficțiune, care urmărește să manipuleze opinia publică în direcția dorită.

Un al treilea element este așteptarea cumva naivă, ca ideile despre care toată lumea știe că sunt false, neadevărate, să fie eliminate de pe agenda publică. Atunci când acestea încă sunt luate în discuție, devenim confunzi și începem să avem îndoieli: “poate că totuși este ceva adevărat aici, dacă încă se vorbește despre asta.”

Cu alte cuvinte, dacă cineva are perseverența de a spune o minciună – oricât ar fi de absurdă – de suficiente ori, într-un final, vor exista destui oameni care să o creadă. Foarte trist, dar am putut observa acest fenomen atât la nivel internațional, cât și în istoria comunistă a României, dar și în cea recentă.

Dezinformarea și războiul informațional sunt probleme prea complicate pentru a le rezolva cu soluții simple. Poți să blochezi site-uri care răspândesc știri false, să închizi pagini de Facebook, să creezi algoritmi care să elimine propagarea lor, dar toate acest lucruri nu sunt suficiente.

[readmore]

Cred că totul pornește de la educație: dacă familia și profesorii nu vor pune accent pe dezvoltarea gândirii critice încă din copilărie, vom avea generații întregi din ce în ce mai confuze și mai ușor de manipulat, pe măsură ce tehnicile se perfecționează. Iar tehnicile se vor perfecționa… chiar dacă noi suntem conștienți de acest lucru sau nu.

Dan Demeter
Articol scris de
Dan Demeter
Dan este Security Researcher în cadrul echipei globale de cercetare a Kaspersky, GReAT (Global Research and Analysis Team). Principalele lui domenii de interes sunt sistemele distribuite și atacurile informatice asupra sistemelor IoT.
Etichete:
Comentarii
13:19 / 18.06.2018