„Verity” REVIEW: promite un nou „Gone Girl”, dar adevărata surpriză vine abia la final. De când vezi thrillerul psihologic la cinema

Atenție, review-ul conține spoilere majore despre „Verity”, inclusiv despre final. Nu prea am cum să vorbesc despre lucrurile care nu funcționează în film fără să intru în anumite scene și, mai ales, în explicația de la final. Dacă vrei să intri complet „orb” la cinema, probabil ar fi mai bine să te oprești aici.

„Verity” ajunge în cinematografele din România pe 2 octombrie 2026, distribuit local de InterComFilm. Filmul este regizat de Michael Showalter, după bestsellerul lui Colleen Hoover, iar scenariul este semnat de Nick Antosca. Anne Hathaway, Dakota Johnson și Josh Hartnett sunt cele trei nume mari de pe afiș, în rolurile Verity Crawford, Lowen Ashleigh și Jeremy Crawford. Hathaway și Colleen Hoover se numără și printre producători, în timp ce Johnson este producător executiv.

Nu am citit romanul lui Colleen Hoover, așa că nu pot spune cât din carte a fost păstrat, schimbat sau amputat pentru marele ecran. Judec strict filmul. Și, privit ca film, „Verity” mi s-a părut mult mai puțin „thriller psihologic devastator” decât promite marketingul și mult mai mult o melodramă erotică extrem de lentă, care își păstrează singura carte cu adevărat bună pentru ultimele minute. Romanul este prezentat oficial drept bestseller, iar adaptarea este vândută drept thriller psihologic „seducător”, dar până la final eu am tot așteptat ca tensiunea să se transforme în ceva mai consistent.

Dakota Johnson pare că încă nu a ieșit complet din Fifty Shades

Povestea o urmărește pe Lowen Ashleigh, interpretată de Dakota Johnson, o scriitoare cu probleme financiare care primește oportunitatea vieții sale: să continue seria de succes a lui Verity Crawford, autoare celebră rămasă aparent incapabilă să mai scrie după un accident grav. Pentru asta, Lowen ajunge în casa familiei Crawford, unde îl cunoaște pe Jeremy, soțul lui Verity, și începe să cerceteze arhiva scriitoarei. Evident, găsește exact lucrul pe care nu ar fi trebuit să-l găsească: un manuscris autobiografic cu niște confesiuni monstruoase.

Vezi și:

Întrebarea la care să nu răspunzi în grabă când ești oprit de Poliție în trafic. Ce recomandă un avocat șoferilor

Problema mea este Dakota Johnson. Pentru mine, joacă din nou exact în registrul pe care îl tot repetă de la Fifty Shades încoace. Recunosc, nu am văzut „capodopera” Madame Web, dar aici iar avem privirile languroase, degetele duse constant spre gură, obiecte plimbate pe buze, pixuri întoarse pe limbă și acel aer sexualizat chiar și în momente în care personajul ar trebui să fie mai degrabă speriat, suspicios sau profund tulburat. Dacă vrei să vezi și alte proiecte recente cu Dakota Johnson, diferența de registru nu mi se pare atât de mare pe cât ar trebui.

Ce-i drept, sexualizarea nu vine doar de la Johnson. Filmul împinge în mod intenționat povestea într-o zonă mai erotică decât romanul, iar Michael Showalter a vorbit public despre această alegere. Inclusiv unul dintre momentele intime dintre Hathaway și Johnson a apărut prin improvizație, nu din scenariul inițial. Deci direcția e asumată. Problema e că, atunci când aproape fiecare gest al lui Lowen începe să transmită aceeași energie sexuală, personajul pierde din nuanțe.

Anne Hathaway, în schimb, mi se pare irosită. Nu pentru că joacă prost, ci tocmai pentru că știm cât poate. Anne Hathaway are suficientă forță încât să transforme un personaj ca Verity într-o prezență realmente sinistră, dar filmul o ține prea mult în postura de obiect misterios, privind, clipind sau executând mișcări minuscule. Când primește, în sfârșit, mai mult material, începi să vezi filmul care ar fi putut exista.

Vezi și:

Tom Cruise se întoarce pe circuit în „Days of Thunder 2”. Anne Hathaway i se alătură, iar data premierei este deja stabilită

REVIEW „Capătul Străzii Stejar” – filmul cu dinozauri care face de rușine ultimul Jurassic World. Suspans, CGI excelent și 99 de minute de adrenalină

Josh Hartnett este, surprinzător pentru mine, mai convingător aici decât mi s-a părut în „Trap”. Jeremy trebuie să rămână suficient de cald încât Lowen să se îndrăgostească de el, dar suficient de ambiguu încât să începi să te întrebi dacă povestea pe care o vezi este chiar povestea adevărată. Hartnett reușește destul de bine această pendulare, mai ales spre final.

Filmul confundă lentoarea cu tensiunea și are scene care nu rezistă la două întrebări

„Verity” are aproximativ două ore, dar se simte mai lung. Mult mai lung. Scenele sunt întinse, privirile sunt prelungite, ușile sunt închise lent, coridoarele sunt traversate și mai lent, manuscrisul este citit, ghici ce, și mai lent și, din când în când, mai primim câte o secvență erotică pentru a ne aminti că suntem într-un „erotic psychological thriller”. Problema e că slow burn-ul funcționează numai atunci când simți că undeva, sub suprafață, se acumulează ceva. Aici, uneori, pur și simplu… așteptăm.

Și apoi apar lucrurile care m-au scos complet din film. Verity ni se prezintă drept atât de afectată de accident încât poate executa doar mișcări foarte mici ale capului și mâinilor, poate doar mesteca și are nevoie permanentă de îngrijire. Toată casa, medicii și oamenii din jurul familiei o cunosc în această stare. Totuși, când povestea trebuie să construiască versiunea unei morți accidentale, explicația devine că femeia ar fi ajuns până la lac, ar fi căzut și s-ar fi înecat.

Poftim?

Asta este genul de scenă în care thrillerul îți cere să nu mai pui întrebări exact când ar trebui să începi să pui cele mai multe. Dacă Verity este oficial aproape complet imobilizată, prima întrebare într-o anchetă ar fi: cum a ajuns singură până la lac? Nu trebuie să fii Sherlock Holmes. Trebuie doar să fi auzit descrierea stării ei medicale cu câteva scene înainte. Iar polițiștii care investighează cazurile din filmul acesta zici că sunt de la școala ajutătoare din Ghimpați sau ceva…

Mai sunt și alte momente trase de păr, construite mai degrabă pentru efect decât pentru logică, iar asta erodează tocmai lucrul de care un thriller psihologic are cea mai mare nevoie: încrederea spectatorului în regulile poveștii. Filmul poate să mă mintă. Chiar vreau să mă mintă. Dar trebuie să o facă inteligent, astfel încât, privind înapoi, să spun „era acolo tot timpul”. Nu „stați puțin, dar asta nu are sens”.

Twistul final este, în sfârșit, filmul pe care îl așteptam

Și tocmai când eram aproape convinsă că „Verity” nu mai are mare lucru de oferit, vine finalul. Acolo funcționează. Manuscrisul pe care Lowen l-a tratat aproape tot filmul drept confesiunea unei femei monstruoase primește o altă posibilă explicație: Verity susține că textul nu era o autobiografie sinceră, ci un exercițiu prin care încerca să scrie din perspectiva unui personaj malefic. Cu alte cuvinte, tot ce ni s-a prezentat drept adevăr s-ar putea să fie ficțiune.

Mai mult, Jeremy ar putea să nu fie deloc victima absolută pe care am crezut-o. Versiunea lăsată de Verity susține că el ar fi găsit manuscrisul înainte de accident și, convins că reprezintă adevărul, ar fi încercat să o omoare. Din această perspectivă, incapacitatea ei fizică nu mai este doar rezultatul accidentului, iar faptul că își ascunde recuperarea capătă cu totul altă semnificație. Finalul readuce astfel exact întrebarea de care filmul avea nevoie de la început: cine manipulează pe cine?

Și asta mi-a plăcut. Pentru că filmul nu vine apoi cu un detectiv care deschide ușa și ne explică pe tablă ce s-a întâmplat „de fapt”. Rămâne ambiguitatea. Manuscrisul poate fi adevărat, iar scrisoarea finală poate fi ultima manipulare a lui Verity. Sau manuscrisul poate fi ficțiune, iar femeia pe care am privit-o aproape două ore drept monstru poate fi victima unei interpretări greșite, transformată ulterior într-un adevăr convenabil pentru Lowen și Jeremy.

Abia aici titlul începe să aibă cu adevărat greutate. „Verity” înseamnă adevăr, dar filmul refuză să îți ofere unul singur. Și ironia funcționează excelent: toată povestea este despre scriitori, manuscrise, ficțiune și capacitatea unui autor de a controla cititorul, iar la final nu mai știi dacă tocmai ai urmărit adevărul sau versiunea de adevăr pe care Verity a vrut să o accepți.

„Verity” pare că și-ar dori să fie un nou Gone Girl, cu o femeie imposibil de descifrat, un cuplu construit pe minciuni și un adevăr care se schimbă în funcție de cine îl povestește. Doar că, spre deosebire de filmul lui David Fincher, aici jocul psihologic nu e suficient de bine construit, iar surpriza finală vine prea târziu ca să compenseze tot ce a fost tras de timp până atunci.

Din păcate, un twist bun nu poate repara complet aproape două ore de ritm lent, erotism împins uneori mecanic în față și alegeri de scenariu care ridică mai multe sprâncene decât întrebări interesante. Filmul are actori buni (în afară de „învârte-pixul-pe-limbă-două-ore”), o premisă foarte bună și un final care chiar rămâne cu tine. Dar până ajunge acolo, face prea multe ture prin aceeași casă.

Dacă aș reduce tot „Verity” la o singură idee, ar fi asta: un thriller psihologic care își găsește adevărata personalitate cu aproximativ zece minute înainte să se aprindă luminile în sală. Iar în cazul unui film care vorbește atât de mult despre adevăr și manipulare, poate cea mai mare păcăleală este chiar promisiunea că drumul până la acel final va fi la fel de interesant ca finalul însuși.

Cum găsești instant orice fișier din laptop, chiar dacă ai uitat unde l-ai salvat