Submarinul sovietic care încă „transpiră” radiații: ce au găsit cercetătorii pe fundul Mării Norvegiei

La aproape patru decenii după ce s-a scufundat în apele reci și întunecate ale Mării Norvegiei, submarinul sovietic K-278 Komsomolets rămâne o problemă reală pentru cercetători și autorități. O nouă analiză publicată în PNAS arată că epava continuă să elibereze material radioactiv în apă, prin scurgeri intermitente din zona reactorului și din alte puncte ale corpului navei. Vestea bună este că, cel puțin deocamdată, contaminarea pare să se dilueze rapid în apa din jur, iar urmele în sedimente și în fauna apropiată nu indică un dezastru ecologic major. Vestea proastă este că sursa problemei nu a dispărut, iar submarinul continuă să se degradeze la 1.680 de metri adâncime.

Povestea lui Komsomolets este una dintre cele mai apăsătoare moșteniri ale Războiului Rece. Submarinul sovietic s-a scufundat în aprilie 1989, după un incendiu izbucnit la bord, iar la bord nu se afla doar reactorul nuclear care îl propulsa, ci și două torpile nucleare. De atunci, epava a rămas pe fundul mării ca o combinație neliniștitoare de mormânt, relicvă militară și risc radioactiv latent. Monitorizarea făcută de Norvegia de-a lungul deceniilor a indicat periodic scurgeri radioactive, însă noul studiu oferă cea mai clară imagine de până acum despre ce se întâmplă efectiv în jurul navei și cât de gravă este situația în acest moment.

Ce au găsit cercetătorii la epava Komsomolets

Studiul coordonat de Justin Gwynn, de la autoritatea norvegiană pentru siguranță nucleară și radiologică, s-a bazat pe o campanie majoră de investigație realizată în 2019 cu ajutorul vehiculului telecomandat Ægir 6000. Cercetătorii au prelevat probe de apă, sedimente și organisme marine din jurul epavei și au documentat vizual starea submarinului. Rezultatul cel mai spectaculos a fost observarea unor pene vizibile de material care se scurgeau din corpul navei în apă, inclusiv dintr-o conductă de ventilație și din zona compartimentului reactorului.

Analiza acestor probe a arătat niveluri foarte mari pentru anumite radioizotopi chiar în imediata apropiere a submarinului. Autorii studiului spun că valorile pentru stronțiu și cesiu în apa din penele radioactive au fost de aproximativ 400.000 și, respectiv, 800.000 de ori mai mari decât nivelurile obișnuite din Marea Norvegiei. În același timp, raporturile și nivelurile de uraniu și plutoniu sugerează că în interiorul reactorului are loc coroziunea combustibilului nuclear rămas. Cu alte cuvinte, nu este vorba doar despre o contaminare veche care persistă pasiv, ci despre un sistem care încă se degradează și încă eliberează material radioactiv.

Vezi și:

Vreme severă în România. Harta județelor vizate de furtuni și grindină. Ce anunță meteorologii pentru weekend

Totuși, partea esențială a concluziei nu este doar că există scurgeri, ci și că ele nu par să producă, deocamdată, o acumulare majoră în mediul înconjurător. La doar câțiva metri de epavă, nivelurile de contaminare scad abrupt, semn că radionuclizii sunt diluați rapid în apa rece și adâncă a mării. Cercetătorii au găsit niveluri ușor crescute de cesiu radioactiv în bureți, corali și anemone care trăiesc pe epavă, dar nu au observat semne evidente de deformări sau alte efecte vizibile. Sedimentele din jur au arătat, la rândul lor, puține indicii de contaminare importantă.

De ce nu e un dezastru acum, dar nici o problemă rezolvată

Aici stă paradoxul acestei povești. Pe de o parte, cifrele brute din apropierea submarinului sună alarmant. Să spui că ai găsit valori de sute de mii de ori peste normal pentru anumiți izotopi radioactivi este suficient cât să provoace panică. Pe de altă parte, mediul marin de la acea adâncime pare să disperseze rapid scurgerile, iar efectul imediat asupra ecosistemului local nu pare catastrofal, cel puțin după datele disponibile acum. Cercetătorii spun explicit că există puține dovezi de acumulare a radionuclizilor în mediul apropiat, tocmai fiindcă materialul eliberat se diluează repede în apa din jur.

Dar asta nu înseamnă că epava poate fi ignorată. Komsomolets se află într-un mediu extrem de greu accesibil, în întunericul permanent al zonei bathipelagice, sub o presiune uriașă și la temperaturi foarte scăzute. Orice intervenție directă este complicată, costisitoare și riscantă. În plus, submarinul nu se „conservă” în timp, ci își pierde treptat integritatea structurală. Ceea ce azi pare o scurgere intermitentă diluată eficient ar putea deveni, în viitor, o problemă mai serioasă dacă structura reactorului cedează mai mult sau dacă apar deschideri noi în corpul navei.

Există, totuși, și un element relativ liniștitor. Lucrările făcute în 1994 pentru etanșarea compartimentului torpilelor par să reziste în continuare. Studiul notează că nu există dovezi ale unei scurgeri de plutoniu de calitate militară din torpilele nucleare, ceea ce este probabil cea mai importantă veste bună din tot tabloul. Dacă acea zonă ar fi cedat, implicațiile ar fi fost mult mai greu de gestionat și mai dificil de interpretat public. Pentru moment, problema majoră rămâne reactorul și degradarea lui lentă.

De ce Komsomolets contează dincolo de propria epavă

Cazul Komsomolets nu este important doar pentru istoria lui tragică sau pentru faptul că a devenit un simbol al riscurilor nucleare de pe fundul mărilor. Autorii studiului spun clar că submarinul oferă o ocazie rară de a înțelege riscurile și consecințele asociate altor reactoare scufundate sau abandonate în Arctica. Regiunea nordică poartă încă moștenirea deceniilor de activitate militară nucleară sovietică și rusă, iar Komsomolets este unul dintre cele mai bine documentate exemple de sursă radioactivă de pe fundul oceanului.

Mai exact, studiul funcționează și ca un avertisment pentru viitor. Cercetătorii spun că sunt necesare investigații suplimentare pentru a înțelege mecanismele din spatele scurgerilor observate, procesele de coroziune din reactor și implicațiile acestora pentru eventuale eliberări viitoare și pentru soarta materialului nuclear rămas. Formularea este prudentă, dar mesajul este clar: nu știm încă suficient. Iar în problemele nucleare subacvatice, necunoscutul este aproape întotdeauna partea cea mai neliniștitoare.

Pentru publicul larg, concluzia nu este că Marea Norvegiei se transformă acum într-o zonă moartă radioactivă. Datele actuale nu susțin o asemenea imagine. Dar nici ideea opusă, că pericolul e neglijabil și poate fi uitat, nu stă în picioare. Komsomolets continuă să piardă material radioactiv, iar cercetătorii au documentat asta direct. Deocamdată, natura pare să dilueze problema suficient de repede încât impactul local să rămână limitat. Însă un reactor nuclear ruginit, aflat într-o epavă crăpată pe fundul mării, nu devine mai sigur odată cu trecerea timpului. Tocmai de aceea autorii insistă că monitorizarea trebuie să continue.

În fond, Komsomolets este genul de amenințare care nu produce imagini spectaculoase de dezastru, dar tocmai de aceea poate fi subestimată. Nu explodează, nu colorează apa în verde fosforescent și nu distruge instantaneu ecosisteme întregi. În schimb, „respiră” lent, prin scurgeri sporadice, dintr-un mormânt metalic așezat pe fundul oceanului. Iar faptul că această respirație radioactivă continuă și azi, la aproape 37 de ani de la accident, este suficient cât să amintească un adevăr incomod: unele dintre cele mai periculoase moșteniri ale secolului trecut nu au dispărut deloc, ci doar s-au mutat în locuri unde ajungem foarte greu și pe care le înțelegem încă prea puțin.

Cât costă să faci o nuntă în România în 2026. Calcul complet pentru 100 de invitați