Sălile de internet din România. Locul în care generația mea a descoperit viitorul, cu 10.000 de lei ora și monitoare CRT care îți prăjeau ochii

Adevărul este că există extrem de multe lucruri care au dispărut din România ultimilor 25 de ani, iar în sufletul meu, puține au lăsat în urmă o nostalgie atât de puternică precum sălile de internet pentru că am fost direct implicată în fenomen.

Pentru cei care au copilărit sau au „adolescențit” la începutul anilor 2000 așa, ca mine, sălile de net erau locuri de întâlnire cu prieteni noi și vechi, săli de jocuri, uneori cluburi improvizate și, pentru foarte mulți dintre noi, primul contact real cu internetul.

Atunci când mă gândesc la perioada aia, îmi dau seama cât de greu este să explic generațiilor mai tinerele ce însemna internetul înainte să ajungă în fiecare buzunar.

În zilele noastre, dacă un site se încarcă două secunde mai greu, ni se pare că ceva nu funcționează și ne plictisim îngrozitor. În 2026 avem internet pe telefoane, pe televizoare, pe ceasuri inteligente și chiar pe electrocasnice. În urmă cu două decenii, însă, pentru mulți dintre noi, internetul era ceva pentru care trebuia să ieși din casă pentru că, la drept vorbind, nu-și permitea chiar toată lumea să-l aibă acasă, deși existau excepții.

Nu exagerez când spun că o bună parte din educația tehnologică a generației mele s-a petrecut în sălile de internet. Acolo am învățat să folosim calculatoare, acolo am descoperit primele jocuri multiplayer, acolo am făcut primele conturi de e-mail (cu tot cu numele dubioase de care acum ne este rușine) și tot acolo am înțeles că lumea este mult mai mare decât cartierul în care locuiam.

Îmi amintesc perfect atmosfera, n-am cum să uit. Intrai pe ușă și erai întâmpinat de zgomotul ventilatoarelor din calculatoare, de monitoarele CRT care ocupau jumătate din birouri și de o combinație imposibil de descris între miros de plastic încins, praf și aer stătut, iar asta în cel mai bun caz.

Într-o încăpere cu douăzeci sau treizeci de calculatoare pornite simultan, temperatura urca cu viteza luminii. Aerul condiționat nu era ceva obișnuit, iar proprietarii încercau să rezolve problema cu ventilatoare montate prin colțuri. Nu funcționa prea bine, dar nimănui nu părea să-i pese. Dacă aveai calculator liber și bani pentru câteva ore, erai fericit, oricât de transpirat erai.

Ceea ce îmi amintesc însă cel mai clar este sentimentul că intram într-un loc special, magic aproape. Astăzi tehnologia este banală, dar atunci era de-a dreptul fascinantă. Uneori mergeam la sala de internet pentru că voiam să joc ceva, alteori mergeam pur și simplu ca să stau pe internet, nu aveam un scop precis. Voiam să văd ce mai găsesc, ce mai descopăr, cu cine mai vorbesc. ASL PLS?

Așa, privind în urmă, cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care internetul modern le-a pierdut. Astăzi intrăm online cu un obiectiv clar. Deschidem o aplicație, consumăm conținutul pe care algoritmul ni l-a pregătit și plecăm mai departe. În anii 2000, internetul părea un teritoriu pe care îl explorai. Nu știai niciodată ce vei găsi, iar algoritmul erai chiar tu.

Calculatoarele care ni se păreau nave spațiale

Dacă aveai între 12 și 18 ani în perioada aia, probabil că știai exact ce calculatoare are fiecare sală de internet din oraș. Astăzi pare ridicol, dar atunci configurația unui PC era un argument suficient pentru a traversa orașul, mai ales dacă erai „geek”. În cazul meu, nu trebuia să fac asta pentru că aveam o sală de internet cât se poate de decentă la câteva blocuri de locuința mea unde, de-a lungul verilor, am cunoscut mulți prieteni, am ascultat mult Rammstein și am învățat multe.

Totuși, existau săli obișnuite și existau săli considerate de lux, iar diferența era dată de hardware, dar și de prețul pe oră. Dacă auzeai că într-un loc nou s-au montat calculatoare cu Pentium 4 sau cu procesoare AMD Athlon XP, informația circula mai repede decât multe știri. Îmi amintesc discuțiile nesfârșite ale altora (eu eram la început, mă pricepeam puțin spre deloc la vremea aia) despre Intel și AMD, despre care procesor era mai bun și despre ce placă video merită cumpărată. Cei mai mulți dintre noi nu aveau bani pentru astfel de componente, dar asta nu ne împiedica să devenim experți în teorie, ca orice român veritabil. Să visezi… nu costa.

GeForce 2, GeForce 4 MX, Radeon 9200, Radeon 9600. Pentru generația actuală sunt doar niște hârburi preistorice, însă atunci erau ceva extraordinar. Ne uitam la benchmark-uri prin reviste, citeam articole din CHIP sau XtremPC și încercam să înțelegem diferențele dintre modele, ca mai apoi să ne dăm importanți unii în fața celorlalți. Când apărea o placă video nouă, o discutam zile întregi de parcă urma să ne schimbe viața, încercam să ne „dăm importanți”, deși pricepeam cam un sfert  din ce citeam – cel puțin la început, că apoi a început să se lipească.

La fel era și cu memoria RAM. 128 MB păreau suficienți pentru orice. 256 MB reprezentau deja o configurație serioasă. Dacă auzeai de un calculator cu 512 MB RAM, aveai impresia că este ceva rezervat exclusiv companiilor mari sau pasionaților cu foarte mulți bani. E drept, în sălile de net, ultima variantă nu exista.

Monitoarele CRT completau decorul prăfuit, alături de tastaturile lipicioase. Astăzi ne amintim de ele cu nostalgie, însă adevărul este că după câteva ore petrecute în fața lor simțeai efectiv oboseala în ochi. Ocupau enorm de mult spațiu, erau grele și degajau căldură, dar făceau parte din peisajul acelei perioade care pe noi ne fericea.

Jocurile erau principalul motiv pentru care majoritatea adolescenților treceau pragul sălilor de internet. Counter-Strike era, fără îndoială, regele absolut. Nu cred că există alt joc care să definească mai bine perioada respectivă în România. Aproape fiecare sală avea serverul ei local. Aproape fiecare grup de prieteni avea echipele sale. Aproape fiecare adolescent era convins că poate deveni profesionist dacă mai joacă încă două-trei ore pe zi.

Farmecul era că adversarii se aflau în aceeași încăpere. Astăzi jucăm online cu oameni aflați la mii de kilometri distanță. Atunci persoana care tocmai te eliminase era la câteva calculatoare distanță, ceea ce îți dădea unavantaj: te puteai uita urât la ea.

Counter-Strike nu era singurul fenomen. Warcraft III (parcă) avea o comunitate uriașă și probabil a fost primul joc care i-a făcut pe mulți dintre noi să înțeleagă ce înseamnă strategia în timp real.

Need for Speed Underground și Most Wanted erau la rândul lor peste tot. Era perioada în care cultura tuningului era la apogeu, iar posibilitatea de a modifica mașini virtuale părea extraordinară. La fel de populare erau FIFA și Pro Evolution Soccer, jocuri care transformau sălile de internet în adevărate arene improvizate. Uneori se organizau turnee spontane. Alteori pur și simplu se forma o coadă în spatele celui mai bun jucător din încăpere.

Apoi exista GTA Vice City, un joc care pentru mulți dintre noi a reprezentat primul contact cu ideea de lume deschisă. Astăzi conceptul pare banal. În 2002 sau 2003 era ceva incredibil. Puteai merge unde voiai, puteai conduce aproape orice și puteai explora un oraș virtual care părea uriaș.

Privind în urmă, îmi dau seama că sălile de internet nu erau doar locuri unde ne jucam, erau locurile în care descopeream tehnologia și în care învățam să folosim instrumente care urmau să devină parte din viața de zi cu zi.

Salile de internet din Romania / Foto: Iulia Kelt (2003)

Yahoo Messenger, mIRC, DC++ și internetul care părea infinit mai mare decât este astăzi

Dacă jocurile reprezentau jumătate din experiență, cealaltă jumătate era internetul larg, iar pentru mine asta era partea cea mai importantă. Trebuie spus că internetul începutului anilor 2000 era complet diferit de ceea ce avem astăzi.

Nu exista Facebook. Nu exista Instagram. Nu exista TikTok. Nici măcar YouTube nu era ceea ce avea să devină mai târziu. Vorbitul în online se baza pe alte instrumente, iar acesta erau mIRC și Yahoo Messenger.

Înainte să apară rețelele sociale moderne, mIRC era locul în care întâlneai oameni noi. Intrai pe canale dedicate orașelor, trupelor, etc și începeai să vorbești cu necunoscuți. Pentru mulți adolescenți din perioada respectivă, inclusiv pentru mine, aceasta a fost prima experiență de socializare online. Nu știu cum să-ți zic, dar era ceva fascinant și nou pentru generația „scrisori trimise prin poștă”. Puteai discuta cu cineva din alt oraș, puteai afla informații noi și puteai petrece ore întregi fără să realizezi cât timp a trecut. E drept, exista mereu cerberul care îți zicea: „tu, de la calculatorul 10, mai ai 5 minute”.

Yahoo Messenger avea însă să devină adevăratul simbol al internetului românesc. Dacă aveai calculator și acces la internet, aveai aproape sigur și un ID de Yahoo. Nu conta dacă îl foloseai pentru școală(să fim serioși, asta nu prea se întâmpla), pentru prieteni sau pentru primele încercări stângace de flirt online, era aplicația pe care o avea toată lumea.

Statusurile au devenit rapid o formă de exprimare. Astăzi par amuzante, dar atunci erau luate foarte în serios. Versuri de la Linkin Park, Evanescence, HIM, Lacrimosa, Vama Veche sau alte trupe apăreau peste tot prin lista mea.

Obișnuiam să schimb statusul de câteva ori pe zi, în funcție de stare, iar funcția Buzz a rămas probabil una dintre cele mai enervante și mai memorabile invenții din istoria internetului. Era ca soneria aia gâjâită de la ușa de la intrare la care sună constant toți martorii lui Iehova.

Și-apoi, exista DC++. Pentru cei care nu l-au folosit niciodată, este greu de explicat cât de important era. Înainte de Spotify, Netflix sau serviciile actuale de streaming, DC++ era sursa principală pentru aproape orice tip de conținut digital. Muzică, filme, seriale, jocuri, programe, documentații, totul circula prin hub-uri locale. Nu judecați, așa erau vremurile.

M-aș întoarce în perioada aia? Cu toată nostalgia, dar nu. E drept, farmecul acela, prietenii, tot, vor rămâne adânc în suflet toată viața mea, însă lumea s-a schimbat și, la drept vorbind, nu cred că ar mai avea nimeni răbdare să-ți cârâie internetul vreo câteva minute până se încarcă pagina – asta dacă nu se „înțeapă” calculatorul. Fiecare perioadă are, fără niciun dubiu, locul ei în istorie.

Secretele Apple și Tesla ar putea fi expuse online din cauza unui atac cibernetic suferit de un furnizor indian